Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Parasind defi nitiv Salzburgul si alegand o pozitie – de neconceput pentru vremea aceea – de artist independent (liber profesionist am spune noi astazi), MOZART (1756-1791) se lanseaza intr-o activitate intensa de concertist. Maestru al claviaturii, el compune in acea perioada (1783- 1785) pentru uzul sau personal o mare parte dintre concertele sale pentru clavecin (astazi pian), printre care si sclipitorul Concert in Mi bemol major, K 482.
O virtuozitate lejera si efervescenta, bucuria varietatii timbrale a jocului pianistic, tandretea si lirismul ce se raspandeste in miscarea lenta nu contenesc sa deschida mereu alte porti ale emotiei. Pentru Mozart, ca si pentru Beethoven (cand va fi sa fi e), tonalitatea Mi bemol major inseamna lumina insufl etita, stralucire solemna, asa cum sugereaza chiar introducerea orchestrala. Prima miscare, Allegro, lanseaza de la inceput o conceptie simfonica. Intr-o atmosfera de gratie sagalnica ce o inscrie in spiritul stilului galant, pianul se arunca in variatii libere, broderii elegante intretaiate de acorduri si modulari patetice intr-un amplu dialog pian-orchestra.
Andantele este una dintre acele pagini lente al caror secret Mozart l-a stapanit ca nimeni altul: mici interventii ale sufl atorilor separa variatiunile maiestre ale pianului pe o melodie dureroasa ca o 'elegie fara soare', pana la o declamatie emotionala intensa (de altfel, chiar de la prima auditie a fost bisata de public, asa cum reiese din corespondenta familiei Mozart). Allegro-ul fi nal este dominat de virtuozitatea spectaculoasa a pianului, de bucuria aceea suava ce lumineaza adesea 'lacrimile' mozartiene. Pana cand animatia voioasa este intrerupta neasteptat de un episod liric care trece ca o umbra, lasand sa se reinstaleze exuberanta refrenului.
Au trecut cinci secole pana cand Divina Comedie, opera fundamentala a geniului uman, i-a inspirat lui FRANZ LISZT (1811-1886) o partitura grandioasa, Simfonia Dante, care de fapt este un vast poem simfonic in care temele ilustreaza direct anumite versuri din poem. Intr-o prima faza, Liszt intentiona sa puna pe muzica in trei parti Infernul, Purgatoriul si Paradisul, dar observatia lui Richard Wagner ca nici un pamantean nu poate da o imagine convingatoare a Paradisului l-a decis sa incheie cu un Magnificat pentru cor de femei.
Tratata intr-o maniera intens romantica, Partea I imagineaza un limbaj (indraznet pe atunci) capabil sa evoce stihiile infernului printr-un Allegro frenetico dezordonat: cromatisme in lant, progresii armonice atonale, contraste dinamice puternice, sunete extramuzicale. O paranteza lirica foarte expresiva evoca celebrul cuplu damnat Paolo si Francesca da Rimini si totul se incheie cu 'un hohot de ras demonic si blasfemator', o spune chiar Liszt. Purgatoriul cu al sau Andante tranquillo este o meditatie grava despre parcursul constiintei prin cainta spre lumina divina. Progresii sonore in miscare ascensionala se revarsa intr-un stralucitor Magnificat, imn de slava solemn in spiritul cantarii gregoriene. Simfonia se stinge in sonoritati radioase.
Citește pe Antena3.ro
