Stelian Olariu: "Este cel de al doilea Lohengrin la care lucrez”

● Muzica lui Richard Wagner are o mare traditie pe scena operei bucurestene. Un cu totul alt univers, o cu totul alta muzica dacat Opedipe- ul enescian, desi o legatura profunda exista caci, se stie, George Enescu a fost un mare si sincer admirator al compozitorului german.
● Da, este cu totul alta muzica. O muzica de linie, de mare anvergura sonora. Wagner foloseste, atat in momentele solistice cat si in cele de cor, intregul ambitus al vocii umane. In Lohengrin, trebuie sa va spun, concret, Wagner a scris partea corala nu pentru patru – sopran, alto, tenor si bas – ci pentru... 12 voci. La corul de femei sunt patru voci distincte – sopran 1, sopran 2, alto 1 si alto 2 –, la tenor la fel, partitura este scrisa pentru doua coruri... Extrem de complex, extrem de difi cil... O partitura colosal de ampla. Si nimic nu se dubleaza – trebuie subliniat acest lucru pentru ca implicarea si reusita corului sa fi e apreciate la justa valoare.

Wagner a fost in stare sa scrie pentru fi ecare voce altceva. Stiu foarte bine acest lucru pentru ca este cel de al doilea Lohengrin al meu. L-am mai facut o data in 1968, cu Mircea Popa si cu David Ohanesian, Elisabeta Cartis, Zenaida Pally... Corul avea atunci o alta componenta. Si coristii de atunci aveau voci mai mari, mai ample decat astazi. Trebuie sa remarc, in ultimele decenii, atitudinea fata de voce – chiar si in Conservator – s-a schimbat si forta, si amplitudinea au fost sacrifi cate pentru colorit si delicatete.

Cred ca mult a stricat devierea atentiei asupra muzicii de camera, si nu numai asupra acestui gen, ci chiar si in corurile de opera a fost aplicata forma de cant a Madrigalului. Madrigalul a fost superb, genial si iubit de noi toti, dar a stricat putin traditia noastra de cant care a fost mai daruita, mai ampla, mai solida, pe voci care canta patimas, cu nuante extreme si incarcatura mare. Madrigalul a adus acea linie superba, curatenia, omogenizarea de cristal, alba. Sunt minunatele calitati ale Madrigalului pe care le vom admira si aprecia intotdeauna. Dar eu am semnalat chiar atunci pericolul ca traditia noastra de cant coral sa fi e alterata. Si, oricum, nimeni nu va putea sa imite Madrigalul. A imita Madrigalul inseamna sa gandesti si sa simti ca Marin Constantin. Si sa si ai la dispozitie oamenii pe care el i-a avut, pe care i-a ales cu mare grija si atentie. Pe cand se forma si debuta Madrigalul, eu eram inca dirijor la Corul de copii si tin minte ca i-am trimis voci de cristal dintre care cateva au ramas defi nitiv in Madrigal. Mai ales de la vocile de sopran, Marin Constantin cerea perfectiune si o sonoritate cu totul speciala. Intr-o deplina unitate de timbru! Nu putea fi imitat. Am spus atunci cantaretilor tineri: nu incercati sa imitati, cantati asa cum se canta in mod obisnuit, altfel veti esua. Fiti voi, cu vocea voastra, nu incercati sa fi ti altcineva cu o voce falsa, facuta, lucrata cu intentie intr-o anumita directie. Fenomenul imitarii Madrigalului a cuprins toata tara.

Eu sunt timisorean si la corul Filarmonicii din Timisoara am vazut acest fenomen – toti voiau sa cante ca in Madrigal. Mare greseala. Pentru a te omogeniza in ansamblu nu trebuie sa canti neaparat usor. Eu am in corul meu 100 de voci si toti ne apreciaza pentru omogenitatea de ansamblu. Si intr-adevar, corul operei din Bucuresti are o omogenitate exceptionala. Am obtinut-o printr-un singur lucru – emisia pe vocale, cele cinci vocale a e i o u trebuie emise in acelasi fel, prin acelasi loc. Si totul vine de la sine...

Practica m-a facut sa imi dau seama de ce este nevoie si sa gasesc solutia, si succesul a fost si este urias. Este cea mai mare reusita a mea. Omogenitatea unui ansamblu mare numai prin modul de emitere a sunetelor si prin felul de a imposta.

● Cati ani de cariera aveti la spate, maestre Olariu?
● In aceasta stagiune 2011-2012 completez 50 de ani. Din decenta, am vrut sa ma retrag, sa las locul meu tinerilor desi pot sa mai lucrez, simt ca pot s-o fac inca in conditii foarte bune. Nu m-au lasat sa plec. De la Ministrul Culturii la cel mai mic corist, m-au implorat sa mai raman. Si am ramas. Problema pe care o am este cea a urmasului meu... caci, nu s-au prea apropiat tineri interesati in a invata ce inseamna sa fi i maestru de cor. Au fost cateva incercari dar reactia lor a fost: "aaaaaa, dar nu vin eu la o munca atat de grea'. Da, este o munca grea, de dimineata pana noaptea si inca ceva pe deasupra, dar... este o munca minunata. Nu oricine poate sa faca cor, si eu tot astept sa vina cineva sa invete pe langa tine, cu pasiune, cu dorinta, cu daruire... Eu nu tin nimic pentru mine, spun totul tuturor celor care intreaba si sunt interesati. Am un asistent al meu pe care l-am invatat, pe care l-am format frumos dar... atat. Am auzit insa ca amatori pentru postul meu exista si inca multi. Ce stiu ei... de unde au invatat... ca eu nu i-am vazut la fata. Este marea mea durere, marele meu of... caci nu imi este indiferent ce se va intampla cu corul meu dupa ce voi pleca. Si zau ca sunt ingrijorat.