Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
După cum se ştie, în luna martie grupurile germane Helloween şi Gamma Ray au pornit împreună într-un turneu european intitulat "Hellish Rock Part II", iar pe 16 martie vor ajunge şi la Bucureşti. Concertul va avea loc la Arenele Romane (cort încalzit, cu o instalaţie de climatizare de mare putere) si este organizat de Promusic Events împreună cu revista Maximum Rock, producător Nelu Brînduşan. După ce biletele la preţ promoţional au fost epuizate, ultimele rămase sunt cele de 97 de lei (până pe 15 martie)
sau 110 lei (în ziua evenimentului), disponibile în reţeaua Eventim (magazinele Germanos, Orange, Vodafone, Domo, librăriile Humanitas şi online pe www.eventim.ro). Organizatorii concertului au anunţat că, toţi cei care vor achiziţiona bilete la concertul Helloween şi Gamma Ray până marţi, 12 martie, intră automat în concursul ce are drept premii 5 pass- uri speciale Helloween şi 5 pass- uri speciale Gamma Ray. Aceste pass-uri, le oferă posesorilor posibilitatea de a participa la o întâlnire faţă în faţă cu cele două formaţii. Cei care şi-au luat deja bilete, intră automat în acest concurs. Câştigătorii vor fi anunţaţi pe 13 martie, când organizatorii vor anunţa seriile biletelor norocoase. Pe 18 ianuarie a.c. Helloween şi-a lansat noul album “Straight Out Of Hell”, produs alături de Charlie Bauerfeind în studioul Mi Sueno. Bauerfeind a mai lucrat cu Helloween dar şi cu formaţii ca Angra, Blind Guardian, Primal Fear, Rage, HammerFall sau Saxon. În cadrul unui interviu acordat Jurnalului Naţional, Paul 'Slayer' Grigoriu a stat de vorbă cu Andi Deris, solistul grupului Helloween. Cu acest prilej, Deris a mărturisit că este “plin de entuziasm că se întoarce în România”, unde Helloween se simte ca acasă. Interviul poate fi citit în pagina web a ziarului nostru.
Capetele de bostan”, “hamsterii heavy-metal” sau oricum le-ai spune, e clar că germanii de la Helloween au dobândit statutul de clasici în viaţă. Dar atitudinea lor e departe de a altor “dinozauri” blazaţi şi obosiţi de presă şi de rutina turneelor. Discuţia cu Andi Deris curge firesc, de parcă am fi de aceeaşi vârstă deşi, e clar, cu puţin efort omul mi-ar fi putut fi tată. Se pare însă că pentru Helloween rock-ul e un fel de elixir al tinereţii. Iar în România acest elixir se revarsă cu generozitate, după cum vom afla, printre altele, din discuţia ce urmează.
■ “Straight Out of Hell” e un album încă relativ nou, dar presupun că aveţi deja primele reacţii. Cum sunt acestea?
■ Foarte bune. Înfricoşător de bune. Practic nu am făcut nimic diferit faţă de ultimul album, însă acum, cât am fost în Caraibe, am urmărit topurile europene şi reacţiile au fost atât de bune încât a meritat să petrecem de bucurie.
■ Cum a decurs procesul componistic faţă de precedentele albume?
■ A fost foarte, foarte asemănător. După “7 Sinners” am reuşit în sfârşit să-l convingem pe bateristul nostru că e un instrumentist de clasă mondială şi că nu are nevoie de computer care să-l susţină, că poate face ce-i pofteşte inima. şi acum are mai multă încredere în el şi e de la sine înţeles că piesele sună mai proaspăt. Ajutorul computerului pentru procesul de editare a dispărut aproape cu totul şi atunci evident că piesele sunt mai vii, fără acel aer de robot, steril. Dar pentru aceasta ai nevoie, cum am spus, de un baterist de clasă mondială şi – slavă Domnului! – noi îl avem.
■ Încă mai sunt fani Helloween pentru care tu eşti “cel nou”, deşi ai în spatele tău mai multe albume cu trupa decât orice alt solist vocal. Sunt convins că pentru cei mai vechi chiar Michael Kiske era nou, ei fiind obişnuiţi cu Kai Hansen. Dar revenind la zilele noastre, aveţi totuşi un membru încă destul de nou. Cum funcţionează colaborarea cu Sascha, mai ales că el e mai tânăr?
■ Cred că Sascha s-a integrat foarte bine. Sigur, tocmai pentru că e mai tânăr, aduce un stil mai modern de a cânta la chitară. Înainte era mereu treaba mea să aduc un element modern în trupă. Sigur, pentru mine aceasta e acum o sarcină uşoară, pentru că am un fiu de douăzeci de ani, aşa că îmi răsună în urechi tot ce e nou, sunt foarte pus la punct. (Râde) Dar Sascha s-a adaptat excelent ideii noastre de a face o muzică ce îşi are rădăcinile în anii ’80 dar aparţine şi secolului 21. Nu trebuie să rămânem blocaţi în anii ’80, dar ce este bun de acolo trebuie dus mai departe.
■ Deci nu se uită la voi spunând “of, iar moşii ăştia!”
■ Nu, dimpotrivă. Ca mulţi alţi muzicieni cunoştea bine ce s-a făcut în anii ’80 şi chiar în anii ’70, pentru că atunci s-a scris cea mai mare parte a muzicii rock bune. Atunci au apărut cele mai multe stiluri, chiar şi growl-ul din death-metal există încă din anii ’80. Deci tot ce avem astăzi s-a născut în anii ’80, tot ce ţine de rock şi metal. Iar Sascha cunoştea toate acestea. Era încă dinainte fan Pink Cream 69, fosta mea trupă, a trecut şi prin Helloween, pentru că, după părerea mea acest lucru e obligatoriu pentru un chitarist. Mersurile paralele ale celor două chitare sunt dominante la Helloween. El trecuse prin toate acestea, deci practic nu au fost o noutate.
■ În ultimii ani se insistă foarte mult pe diverse categorii: power metal, speed metal – pentru alţii speed metal se referă mai degrabă la speed’n’thrash – şi aşa mai departe. Ţi se pare că folosesc la ceva toate aceste etichete, când de fapt e vorba despre acelaşi heavy-metal în diferite ipostaze?
■ Etichetele sunt bune pentru cei care vor neapărat să-şi introducă muzica preferată în diferite categorii, să o delimiteze. Pentru ei poate funcţionează, dar din punctul meu de vedere e păcat, pentru că e vorba doar despre rock şi metal, muzică venită de la omul de pe stradă. Ar trebui să lăsăm aceste lucruri deschise. Dacă avem chitară şi un pic de distors, e clar, e vorba despre rock, hard rock şi metal şi cu asta basta. Mai departe pe mine nu mă interesează. Că solistul grohăie, râgâie sau cântă curat, în toate aceste interpretări găsesc câte ceva interesant. Cel mai important este să fie rock’n’roll, să dai un pic din cap, să fie muzică făcută pe bune, de oameni. Sunt însă unii care ascultă doar un gen de metal, ceea ce, din punctul meu de vedere, e trist.
■ Care ţi se par trupele cele mai influenţate de Helloween de-a lungul anilor?
■ Dintre cele cunoscute ar fi Stratovarius şi Dragonforce, ambele au acele linii melodice rapide şi dinamice. Dragonforce au mers chiar mai departe, sunt chiar mai multe note, un pic prea zvăpăiaţi pentru gustul meu. Acestea fiind spuse, e o trupă foarte bună, dar insistă prea mult pe o singură direcţie şi e păcat. Mie îmi plac lucrurile mai variate, mulţi însă nu vor decât genul acesta de interpretare. Startovarius e ceva mai variat, dar tot aduce mult cu Helloween. Până acum. Să vedem ce urmează, va fi interesant.
■ Despre Helloween s-a vorbit foarte puţin la capitolul “sex, drugs and parties”, nu prea aţi apărut în presă cu scandaluri de tipul Mötley Crüe. Cum aţi reuşit să vă ţineţi departe de lucrurile acestea?
■ Am avut acel exemplu foarte trist din perioada în care eu am venit în trupă. Ingo Schwichtenberg era încă bateristul nostru şi cu toţii speram că va fi capabil să-şi facă treaba. Dar a intervenit din nou cocaina. şi asta i-a readus boala în prim plan. Era schizofrenic şi maniaco-depresiv şi a luat-o din nou cu cocaina şi cu băutură, iar boala l-a prins din urmă. Apoi, după cum ştii, într-o zi s-a aruncat în faţa trenului. Pentru noi a fost un şoc crunt. Ingo era şi el un baterist de clasă mondială, dar drogurile au stricat totul. Aşa că intrăm în panică doar când auzim de ele. Sigur, mai bem şi noi un pahar de vin, uneori o sticlă de whisky, dar aici se opreşte totul.
■ Cum aţi făcut cu versurile pentru “Straight Out of Hell”? Cum procedaţi – vine fiecare cu ce are şi faceţi cântece, sau încercaţi să vă ţineţi de un concept?
■ Prima variantă. Sigur, noi cinci suntem cam pe aceeaşi lungime de undă. Dacă ceva se potriveşte, îl facem. Există şi un fel de fir roşu. La acest album a fost vorba despre o atitudine foarte critică la adresa găozarilor care au declanşat criza. Despre această slăbiciune a omului obsedat de bani şi putere. În acest sens am rescris două texte întregi. Cred că lucrurile funcţionează bine cu această manieră de lucru. Nu trebuie să fie neapărat un album conceptual, dar cine are o viziune asupra politicii mondiale trebuie să înţeleagă textele, care nu sunt neapărat foarte directe. Dar îţi dai seama când un simbol sau o parabolă bat într-o anumită direcţie.
■ Mă gândeam din nou la Sascha, care a scris textul de la “Church Breaks Down”. Poate părea că intră în contradicţie cu o piesă ca “Laudate Dominum”, dar cred că nu e împotriva credinţei, ci împotriva unor abuzuri instituţionale.
■ În niciun caz nu e împotriva credinţei. Dar nu am nevoie de o biserică pentru a crede în Dumnezeul meu. Mai toate bisericile şi islamul au făcut multe rele în ultimele mii de ani, au murit milioane de oameni. De aceea, nu pot spune cu conştiinţa împăcată că sunt mândru de Biserica catolică, cu istoria pe care o are în spate. Dar asta nu înseamnă că renunţ la creştinism. Sunt creştin şi încerc să trăiesc creştineşte, doar că sunt nemulţumit de o Biserică ce creează probleme de sute de ani.
■ Spuneai într-un interviu că nu te simţi deloc bătrân, dar presupun că e cât de cât problematic să împaci viaţa de familie cu turneele.
■ Mai demult era mai problematic. Când aveam copil de 5, 10 ani, trebuia să-i explic foarte atent că tatăl lui e în turneu, ca să nu creadă că am plecat de acasă pentru că nu-l iubesc. Trebuia să-i dovedesc, să-i arăt acest lucru, pentru a-i crea un sentiment de siguranţă. De aceea m-am străduit ca timpul petrecut cu copiii să fie un frumos, să-mi arăt iubirea şi faptul că asta e meseria mea.
■ Între timp e mai simplu, vârsta critică a trecut.
■ Da, între timp mă întâlnesc cu fiul meu când am concert la Londra. E foarte ciudat, dar acolo trăieşte el acum, studiază şi va mai sta câţiva anişori. Dar e fericit.
■ Helloween şi Gamma Ray au o grămadă de lucruri în comun. Cum priveşti turneul cu colegii voştri?
■ Sper că o să fie veselie. Am fost şi acum patru ani în turneu cu băieţii şi ştiu că sunt foarte amuzanţi. Sunt şi mai petrecăreţi decât noi, pentru că ei cântă doar o oră, iar noi două, aşa că nu avem la fel de mult timp de distracţie ca ei. Dar e mereu foarte multă veselie, mereu e ceva de râs, iar pentru fani e excelent. Mai ales pentru cei vechi, care vor să-i vadă pe Kai, pe Weiki şi pe Markus. Eu am spus că aş merge până acolo încât l-aş aduce şi pe Michael Kiske în turneu, să cânte 3-4 piese spre final. Dar aici va trebui dusă muncă de convingere, pentru că se ştie că Michael nu mai vrea să aibă nimic de-a face cu metal-ul.
■ Vor exista şi ceva surprize, piese cântate împreună?
■ Categoric. Cei care au fost la concerte acum patru ani ştiu că s-au cântat câteva piese cu Kai. Se va întâmpla şi acum.
■ România nu mai e o ţară nouă pentru voi. Cum vi se pare publicul de aici?
■ Plin de entuziasm! Nu ne simţim ca nişte străini la voi. Din momentul în care urcăm pe scenă, simţim că suntem acasă. şi e cel mai frumos sentiment pe care publicul i-l poate crea unui muzician. Pentru că eşti totuşi într-un oraş străin, însă când vezi că eşti întâmpinat ca la voi, deodată nu mai eşti străin. Timp de două ore, te-ai întors acasă.
Citește pe Antena3.ro
