Vasily Petrenko, prekrasnâi number one

Al doilea concert al Orchestrei Filarmonice Regale din Liverpool a continuat din locul unde incheiase seara precedenta: cu muzica ruseasca. Nu e dificil de intuit motivul, de vreme ce Vasily Petrenko, nascut si format la Sankt Petersburg, nu doar a revigorat repertoriul orchestrei pe care o conduce din 2006, dar a si castigat premii importante impreuna cu muzicienii britanici, pentru inregistrari cu muzica din tara sa, ca Simfonia Manfred de Ceaikovski si proiectul-gigant de imprimare a integralei simfonice de Sostakovici.

Alaturi de Vladimir Jurowski, Petrenko reprezinta noul val de dirijori din Rusia, care calca pe urmele lui Valeri Gergiev in materie de succes la public si rapiditate in acoperirea unui repertoriu vast. Desi cariera dirijorala obisnuia sa inceapa la varsta la care instrumentistii se consacrau, noul trend apreciaza tineretea. Figurile incruntate si incercate de ani de efort, care inspira respect fiindca dau fi ori pe sira spinarii, fac pasul inapoi in fata unor siluete proaspete si atragatoare, ideale in lupta tot mai stransa pentru ocuparea unui loc pe piata.
Petrenko declara, de altfel, ca filozofi a sa se poate rezuma la ambitia permanenta de a fi 'umarul unu'.

Usurinta dezarmanta cu care un indemn sportiv isi gaseste locul pe teritoriul estetic se transfera si in prezenta scenica a dirijorului rus: Petrenko e sarmant si cucereste fara nici un efort. Inalt si zvelt, conduce orchestra cu miscari gratioase si largi, care apartin scolii rusesti
traditionale. Farmecul sau se completeaza prin precizia care dubleaza lejeritatea gesturilor, impresia fiind ca orchestra se poate baza mereu pe cel din fata sa. In cuvintele oboistului principal,Jonathan Small: 'Cand Vasily Petrenko da timpul unu, stii exact unde este'. Nu avem de-a face, deci, doar cu un showman (nu ca a fi showman e ceva de criticat).

Noul star al baghetei din Marea Britanie, care duce orasul Liverpool dincolo de discutiile despre Beatles si fotbal, are exact calitatile care se cauta astazi, indiferent de domeniu, pentru a atinge succesul (singurul care valideaza valoarea): e dinamic, e carismatic si e profesionist.

Programul a inceput abrupt, cu Simfonia in trei miscari de Igor Stravinski. Ascultand-o, intelegi de ce orchestra din Liverpool a ajuns atat de apreciata. Scoasa, practic, din anonimat, de Vasily Petrenko, ea suna ruseste fara sa poarte cu sine povara Rasaritului, fata de care occidentalii au avut intotdeauna rezerve. Expresiv, indraznet, pasional si fara ocolisuri – cam asa se poate descrie entuziasmul cu care Petrenko si-a contaminat colegii.

Simfonia de Stravinski recurge la impulsurile tineretii compozitorului, la o distanta de trei decenii de explozia ritmica primitiva si obsedanta din Ritualul primaverii. Din energia de altadata nu a mai ramas, insa, decat virtuozitatea tehnica. Muzica se desfasoara steril si construieste fara finalitate, dar sonoritatea antrenanta si orchestratia generoasa asigura miscarea si efectul la public, ceea ce Petrenko a reusit impecabil.

A venit apoi randul unui alt muzician sa aminteasca Europei ca Rusia, cu mult inainte de a alimenta cu petrol si gaze, a exportat masiv artisti formidabili. Este vorba de Alexei Volodin, care a interpretat, mai bine zis s-a napustit asupra Concertului nr. 3 pentru pian si orchestra de Serghei Prokofiev. Compus in 1921, opusul il reprezinta pe copilul teribil al primului sfert de veac din muzica rusa in plina detenta, in momentul atingerii maturitatii.

Volodin a stapanit cu autoritate partitura plina de dificultati tehnice si muzicale, colaborand excelent cu Vasily Petrenko si cu orchestra engleza. In pasajele rapide i-a contrazis pe cei care vad in Boris Berezovski stapanul absolut al dexteritatii, iar in putinele secvente lirice, precum variatiunea a patra din partea a doua, a aratat ca stie cu aceeasi maiestrie sa-si indulceasca tuseul catre un veritabil timbru sul tasto.

Dupa pauza, Simfonia nr. 3 de Serghei Rahmaninov a completat dimensiunea postromantica a muzicii rusesti din prima jumatate a secolului trecut. Desi Rahmaninov a privit-o ca pe o realizare importanta, si care a schimbat stilul cunoscut din succesele sale anterioare, poate tocmai aceasta modificare a determinat succesul moderat de care s-a bucurat lucrarea, insuficient pentru a o introduce in canonul simfonic. Revenit in prim-plan, Petrenko si-a demonstrat din nou calitatea de comunicator, atat in relatia cu orchestra, cat si cu publicul. Prima a reactionat organic si imediat la indicatiile dirijorului sau principal, iar la final publicul a aplaudat pana la primirea unui bis, transmitand parca dorinta de a-i revedea pe protagonisti cat mai curand. Poate, la editia urmatoare a festivalului.