Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
„Elev eminent al ardeleanului Eftimie Murgu la colegiul bucureștean de la Sfântu Sava, cercetător laborios al documentelor și izvoarelor vechi despre istoria autohtonă, «Nicu» se împrietenește cu Ion Ghica (acesta îl va evoca memorabil într-o scrisoare către V. Alecsandri). Patriot ardent, devine, alături de Ghica și Christian Tell, unul dintre membrii-cheie ai societății secrete «Dreptate, frăție» (1840), ulterior reprimării mișcării revoluționare inițiate de Mitiță Filipescu; reprimarea îi va atrage o recluziune la mănăstirea Mărgineni, de pe urma căreia se îmbolnăvește de TBC”, evidențiază, într-un crochiu de excepție dedicat marelui patriot criticul și istoricul literar Paul Cernat.
Despre istoria militară a Valahiei
Dar să facem loc demonstrației: „Bălcescu predă istorie într-o școală militară, înainte de a se alătura grupării național-subversive conduse de colonelul Ion Câmpineanu, iar în peregrinările prin provinciile românești leagă relații cu elitele (pre)pașoptiste, inclusiv cele din Imperiul habsburgic. Colaborează la revista Propășirea a lui Ghica, Alecsandri și Kogălniceanu cu un studiu despre istoria militară a Valahiei (1844), devine secretar al Asociației literare și, împreună cu transilvăneanul August Treboniu Laurian, editează importantul Magazin istoric pentru Dacia (1845)”.
Campanie diplomatic-conspirativă
În continuare, pe aceleași coordonate: „La Paris, apoi în Italia, desfășoară o vastă campanie diplomatic-conspirativă în favoarea emancipării democratice și naționale a românilor, inclusiv prin istoriografie (semnificativă e susținerea din partea influenților istorici romantici francezi Edgar Quinet și Jules Michelet sau a polonezului Adam Mickiewicz, prieten apropiat al său). Revenit în Muntenia, Bălcescu participă la redactarea Proclamației de la Islaz și a proiectului de constituție. Pozițiile intransigente în domeniul emancipării sociale (e adeptul votului universal, al dezrobirii țiganilor, al împroprietăririi țăranilor) și al apărării (favorabile unei armate naționale de intervenție împotriva Rusiei și Turciei) îl fac însă incomod”.
Citește pe Antena3.ro
Repliere lângă Avram Iancu
Mai exact? „Ajuns, pentru scurt timp, ministru de externe în cabinetul revoluționar, apoi secretar al Guvernului Provizoriu, va fi însărcinat, fără succes, după înăbușirea revoluției, cu misiuni diplomatice la Constantinopol. Ca secretar al exilaților români e dezamăgit de multiplele conflicte intestine. Se repliază în Ardeal, în proximitatea lui Avram Iancu, de unde încearcă să reactiveze revoluția română și să obțină, prin liderii revoluționari maghiari, drepturi pentru populația românească. Inutil, ca și acțiunile diplomatice ulterioare de la Paris și Londra”.
Iubit (și) de o prințesă Cantacuzino
„Notabile și radicale sunt în schimb studiile sale de istorie economică (despre Principatele Danubiene) și socială (Despre starea soțială a muncitorilor plugari în Principatele Române, postumul Reforma socială la români etc.) - apreciază profesorul Paul Cernat. Elaborate (uneori publicate) în Franța, ele au un caracter de pionierat. S-a ilustrat, cu talent, și ca biograf de personalități istorice (Cantacuzino Stolnicul, Ionică Tăutul, Miron Costin ș.a.; Nota Bene, o iubită a lui, Maria, a fost Cantacuzină), ca «izvorist» sagace (Cuvînt preliminariu despre izvoarele istoriei românilor), ca istoric militar și autor de studii despre raporturile cu fanarioții”.
Șablonul identității naționale într-o singură operă
Nu în ultimul rând: „Nicolae Bălcescu a fost și un epistolier remarcabil. Activitatea sa cunoaște o culminație în vibranta Istoria românilor sub Mihai-Vodă Viteazul (editată în 1878 de Al. Odobescu), care a impus figura eroică a unui lider exemplar, emancipator şi unificator. Ideală pentru agenda politică a istoriografiei romantic-mesianice, cu o introducere providențialistă, de filosofie post-hegeliană a istoriei, dimensionată lirico-epopeic în tablouri vaste, monografia va fi decisivă în procesul de construire a «narativului» identității naționale”.
Îngropat în cimitirul săracilor din Palermo?
În completare: „Epuizat de efort și boală, Bălcescu părăsește Franța pentru Constantinopol, se întoarce apoi pentru ultima dată în țară și campează în Italia, sperând să-și amelioreze ftizia. Moare însă la Palermo pe 29 noiembrie 1852 și e înmormântat (se pare) la cimitirul săracilor”. De-am fi știut măcar unde-și duce somnul de veci! L-am fi adus acasă… Dar să facem loc ultimelor tușe cernatiene: „Înaintea lui Eminescu (care l-a prețuit și promovat), Nicolae Bălcescu va fi proiectat în mit. Deși n-a fost un afin al lui Marx, a fost recanonizat abuziv, faute de mieux, în anii ‘50. Era de fapt un naționalist demofil și progresist, dublat de un idealist romantic. Fosta intelectualitate «sburătoristă» (Camil Petrescu, Eugen Jebeleanu, Ion Barbu) a trudit la remitizarea sa, valorizată financiar în anii ceaușismului până la nivelul maxim al bancnotei de 100 de lei”.
Tată de fiu (nelegitim)
O privire repezită și înspre viața intimă a revoluționarului român: „Nicolae Bălcescu a avut, împreună cu Alexandrina/Luxita Florescu (moartă după 1900), un fiu nelegitim: poetul minor și profesorul de franceză Bonifaciu Florescu, inițiator, împreună cu Al. Macedonski, al revistei Literatorul - a mai punctat profesorul Paul Cernat. Și o revenire: „Dacă monograful lui Mihai Viteazul e recuperabil azi mai ales ca (excelent) narator istorico-mitologic, istoricul social și economic merită rediscutat la alt nivel. Relevanța acestui reper al emancipării sociale & naționale, victimă sacrificială a pașoptismului autohton, e departe de a-și fi epuizat resursele”.
Amor la distanță
În toamna anului 1843, abia ieșit din închisoare, răvășit de condițiile vitrege de la Mărgineni, tânărul Nicolae Bălcescu avea să se îndrăgostească de Alexandra Florescu, Luțica, cum o va alinta toată viața. Cu trei ani mai mare decât Nicu, trecută deja printr-un mariaj (scurt și nefericit; a fost căsătorită cu un ofițer rus pasager prin Muntenia în perioada ocupației țariste - 1829-1834 -, parucicul Filip Krijanovski), femeia se trăgea din spița boierului Iordache, fiind a treia odraslă din cele zece zămislite de marele agă. Corespondența dintre Nicu Bălcescu și Luțica, puțin cercetată de istoricii noștri, evidențiază, dincolo de emoțiile unei iubiri sincere, patina unei epoci în care s-a zămislit ideea unității noastre naționale.
De la Paris, cu drag
Iată, de pildă, ce rânduri îi trimitea Bălcescu în vara anului 1847 (7 iulie), din refugiul parizian: „(…) Îţi scriu această scrisoare fără să ştiu unde s-o trimit. Uneori îmi închipuiesc că poate ai avut fericita idee de a te aşeza lângă Paris undeva… De la plecarea ta n-am odihnă. Trimite-m o binecuvântare, trimite-m o sărutare părintească în scrisoarea ta care să mă mângâie… Dacă am fost adesea aspru cu tine, a fost sigur numai cu idea că aceasta îţi va adduce liniştire. Îmi ziceam, lasă să mă blesteme, să mă afurisească, numai să fie liniştită. Acum văz că în zadar aceasta. Îmi deschiz dar inima la prieteşugul tău. Luţico, sora mea, prietena mea, scrie-mi cât mai des şi gândeşte la mine”.
Înfierea propriului copil
Luțica îi răspundea afectuos, alintându-l pe iubitul ei aflat departe de țară: „D-ai fi cunoscut câtă dragoste şi prieteşug are sufletul meu pentru tine Nicolache, ai înţelege cât am simţit la toate întâmplările din ţara noastră, mai cu deosebire cunoscându-le d-a ta lucrare. Puterea să nu-ţi piarză buna voinţă şi veritabilul patriotism…” (28 iulie 1848). Rodul dragostei (împrăștiate în patru zări) dintre Bălcescu și fata de boier avea să vină pe lume la Budapesta, în 1848, dar băiatul nu va fi recunoscut niciodată de familia orgoliosului boier Iordache. Copilul va fi înfiat zece ani mai târziu de propria mamă.
204 ani se vor fi împlinit pe 29 iunie 2023 de la nașterea lui Nicolae Bălcescu
Bălcescu a predat istorie într-o școală militară, înainte de a se alătura grupării național-subversive conduse de colonelul Ion Câmpineanu”, Paul Cernat, istoric literar
Deși n-a fost un afin al lui Marx, Bălcescu a fost recanonizat abuziv, faute de mieux, în anii ‘50. Era de fapt un naționalist demofil și progresist, dublat de un idealist romantic”, Paul Cernat, istoric literar
1878 a fost anul în care Alexandru Odobescu a publicat cea mai importantă scriere a lui Bălcescu: Istoria românilor sub Mihai-Vodă Viteazul
Înaintea lui Eminescu (care l-a prețuit și promovat), Nicolae Bălcescu a fost proiectat în mit”, Paul Cernat, istoric literar
