Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Dar cine a fost acest învățat și ce l-a atras în așa măsură încât să-și lase viața din „Cizmă” pentru a trăi aici, la Dunăre și la Carpați? Născut într-o familie de evrei din Livorno sub patronimul David Teglia, convertit, după moartea tatălui, la catolicism, autorul acestei monografii poartă numele patronului său spiritual - Leon Battista del Chiaro, înstărit aurar din Florenţa şi proprietar al faimosului Palazzo Tomei. „Studiile de umanioare şi le face la Firenze, timp de 5 ani, după care decide să audieze cursurile de medicină ale Universităţii din Padova, ţinute de Antonio Vallisneri, prieten al lui Apostolo Zeno din Veneţia - dramaturg, poet, jurnalist, de origine cretană, fondatorul publicaţiei Giornale de' letterati d'Italia (împreună cu Scipione Maffei, Antonio Vallisneri şi fratele Pier Caterino Zeno). La Veneţia, Anton devine secretarul lui Bernardo Trevisano - lingvist, matematician, filosof şi pictor (altul decât medicul padovan omonim, pasionat de alchimie) - bucurându-se de biblioteca vastă a acestuia şi însoţindu-l în călătoriile sale în Franţa. La sugestia lui Trevisano, Del Chiaro traduce în italiană tratatul Les remedes des maladies du corps humain al lui Armand Mormès de Saint-Hilaire (Trattato de' rimedi per le malattie del corpo umano, publicat la Padova, în 1709), după ediţia din 1680”, menționau cercetătorii casei de licitații Historic într-o prezentare erudită ce a însoțit vânzarea unui exemplar din „Revoluțiile Valahiei” întocmit de Del Chiaro.
Primul contact cu agentul lui Brâncoveanu la Veneția
Facem loc „anchetei” lor, pe care o vom împăna cu alte date ale contextului istoric: „Del Chiaro mai publicase la Veneţia, între 1660-1680, sub anonimat, un opuscul - Breve compendio della vita del... Santo Stefano protomartire - inspirat, se pare, din lucrarea în manuscris a lui Fortunato Olmo, Translatio S. Stephani protomartiris (pe care o va fi consultat în biblioteca mănăstirii benedictine San Giorgio) şi pe care îl va dedica lui Lorenzo Barovier, consilierul fraternităţii muraneze (având drept patron pe Sf. Ştefan) şi comanditarul compendiului. Tot la Veneţia intră în legătură cu agentul lui Constantin Brâncoveanu, Nicolae Caragiani, aromân din Ianina, care îl convinge să intre în slujba domnitorului. Părăseşte Italia în luna februarie a anului 1710 şi ajunge în Bucureşti spre sfârşitul lui aprilie, via Sarajevo (unde poposeşte câteva săptămâni) şi Belgrad. Vreme de şase ani va îndeplini la curtea valahă rolul de profesor de limbile italiană şi latină pentru fiii principilor Brâncoveanu şi Cantacuzino, şi, ocazional, pe cel de traducător şi translator. În timpul «stagiului» valah a tălmăcit pentru Brâncoveanu, în italiană, un text tradus apoi de Ioannes Avramios (principalul predicator al curţii şi dascăl la Academia domnească) în greaca vulgară (demotiki), şi anume: Les paroles remarquables, les bons mots et les maximes des orientaux (Paris, 1694), al lui Antoine Galland. Titlul în italiană este Le massime degli orientali, iar cel în greceşte: Gnomika palaion tinon philosophon (cu o versiune paralelă în limba română - Pilde filosofeşti tipărită la Târgovişte în 1713, de Antim Ivireanu)”.
Responsabil cu corespondenţa în limba latină
Pe același fir: „În materie de arhitectură şi «lifestyle» de factură renascentistă, pe potriva curentului italienizant promovat de rafinatul voievod, Del Chiaro va fi jucat propriul rol în desăvârşirea stilului edilitar-ambiental al vremii, nu mai puţin în privinţa ceremonialului fastuos al Curţii. A fost, de asemenea, secretar, responsabil cu corespondenţa în limba latină, funcţie pe care a exercitat-o şi în timpul scurtelor domnii ale lui Ştefan Cantacuzino şi Nicolae Mavrocordat. După capturarea şi exilarea acestuia din urmă la Sibiu, la 25 noiembrie 1716, Del Chiaro părăseşte şi el Valahia, însoţindu-şi protectorul, din cauza situaţiei instabile (iminenţa năvălirii tătarilor, ca urmare a intervenţiei sârbilor conduşi de bavarezul Dettin, în fragilul echilibru diplomatic, cu preţul evenimentelor mai sus-menţionate) şi a revoltei faţă de fanarioţi, dar şi faţă de străinii aflaţi în slujba lor. După un periplu vienez dezamăgitor, martor neputincios al încercărilor văduvei lui Ştefan Cantacuzino de a-i asigura fiului Radu succesiunea la tronul Ţării Româneşti prin înduplecarea împăratului Carol al VI-lea (care privilegia, conform unei mai vechi înţelegeri, candidatura fiului lui Şerban Cantacuzino, Gheorghe), şi a papei Clement al XI-lea (a cărui protecţie era condiţionată însă de abjurarea credinţei ortodoxe), Del Chiaro ia din nou drumul Veneţiei, unde va redacta forma finală a Istoriei sale”.
Surse indirecte despre bogăția valahilor
„În luna noiembrie a anului 1717, reper temporal fixat de întâlnirea cu Georgios Trapezountios (fostul medic al lui Brâncoveanu şi procuratorul averii acestuia depuse în băncile veneţiene, însărcinat cu reglementarea dreptului de moştenire al nepotului domnului, Constantin), aproape jumătate din monografie era terminată” - constatau cercetătorii de la „Historic”. În primul stadiu de elaborare a lucrării, Del Chiaro beneficiase de manuscrise şi cărţi rare puse la dispoziţie de erudiţii săi prieteni din Veneţia, ca ulterior autorul să facă din plin apel la informaţii izvorâte din propria experienţă, cât şi din mărturiile directe ale membrilor curţii domneşti. La Veneția a consultat operele unor Ioannes Lucius, Antonio Bonfini, Aubert Miraeus (Aubert Le Mire, istoric al Bisericii), Enea Silvio Piccolomini, Michele Boccignoli (din a cărui scrisoare trimisă în 1524 secretarului lui Carol al V-lea, Del Chiaro extrage fragmentul referitor la neamul valah: «Valahii erau tributarii ungurilor, şi graţie bogăţiei ţării trăiau în pace şi nimic nu-i făcea să râvnească la o fericire mai deplină; dar nestatornicia şi discordiile lor interne au fost cauza nenorocirilor şi au ațâțat pofta vecinilor de a-i stăpâni. Trecutul şi hrisoavele lor, a căror veracitate este, în unele privinţi suspectă, sunt mărturia vinovăţiei lor. Pentru confirmarea celor de mai sus voi pomeni scrisoarea lui Michel Boccignoli din Ragusi către Gerardo Planio, secretarul împăratului, datată în anul 1524, 29 Iunie”.
Martor al unor evenimente cutremurătoare
Urmează amănunte deloc măgulitoare la adresa strămoșilor noștri: „Această scrisoare e într-o frumoasă latinească şi pentru scopul arătat o voi traduce cu toată exactitatea cuvenită. [...] Aceasta e scrisoarea lui Boccignoli în ce-i priveşte pe valahi («naţiune primitivă şi incultă...»), şi am menţionat-o pentru a servi ca fundament pentru cele ce vor urma”. Del Chiaro dă întâietate acestor surse, preferându-le cronicilor locale, pe care le consideră mai degrabă nedemne de crezare, preluând opinia lui Boccignoli, din a cărui scrisoare reproduce pasaje însemnate la începutul Părţii a II-a. „Totuși - adăugau cercetătorii citați anterior -, este cert faptul că Del Chiaro a consultat şi cronici locale pentru perioadele anterioare venirii sale, cum ar fi domnia lui Şerban Cantacuzino (1678-1688). Episodul chemării lui Brâncoveanu la Adrianopol (în 1703) i-l vor fi relatat, pe rând, domnul însuşi, familia acestuia şi protomedicul Pylarino, cu detalii cât se poate de precise. De bună seamă, evenimentele dramatice la care a asistat - mazilirea voievodului şi perioada consecutivă execuţiei sale şi a urmaşilor de parte bărbătească, declinul la fel de dramatic al stolnicului Cantacuzino şi a rudelor sale, tribulaţiile domniei lui Mavrocordat, i-au servit drept sursă, fără a creiona pregnant, vreo orientare personală spre o faţetă sau alta a contextului politic, Del Chiaro păstrând, în mod intenţionat un anume grad de neutralitate (şi discreţie) auctorială şi căutând a-şi obiectiva demersul prin contrast cu relatări de genul celei a lui Bartolomeo Ferrati (informatorul comandantului imperial al Transilvaniei şi instrument al partidei cantacuzine)”.
Cutume laice şi religioase ale pământenilor
Se presupune că în timpul şederii pe tărâm valah au fost consemnate aspecte precum situaţia catolicilor şi a misionarilor francezi din ţară şi, desigur, modul de viaţă, cutumele laice şi religioase ale pământenilor. „Întâlnirea cu medicul lui Brâncoveanu, în noiembrie 1717, va reorienta eforturile euristice ale autorului, în sensul abandonării recursului la documente privind originea poporului român şi mutarea accentului pe dinamica evenimentelor contemporane, privite din perspectiva petrarchiană a răsturnărilor («revoluţiilor») provocate de legitatea repetitivă, ciclică, a Fortunei. Astfel că Del Chiaro rememorează şi narează sfârşitul Brâncoveanului şi cele petrecute după acest punct de răscruce, până la capturarea lui Nicolae Mavrocordat. Apariţia lucrării fusese anunţată, în termeni elogioşi, în jurnalul celebru al lui Apostolo Zeno (Giornale de’ Letterati...). Ea se va fi petrecut probabil către sfârşitul lunii august şi începutul lunii septembrie a anului 1718 (în data de 22 august i se adăugase scrisoarea de dedicaţie către Antonio Ferdinando Gonzaga, duce de Guastalla şi Sabionetta şi principe de Bozzolo, menită a conferi o anume greutate demersului, cât şi o bună introducere a cărţii în cercurile elitei politice a vremii, potenţând, diplomatic, avizul literaţilor şi adăugând un accent de nobleţe rigorii cenzoriale)”.
Lectură obligatorie în cercetarea epocii brâncoveneşti
Ecouri în timp: „Fresca social-politică şi culturală a fostului secretar domnesc, întemeiată pe izvoare contopite necritic, spun unele voci, pe mărturii şi consideraţii neocolite total de subiectivism în efortul de-a surprinde zonele sensibile ale unei realităţi complexe, a fost conştiincios evocată ori însuşită de istoriografi, de la Cantemir (- Evenimentele Cantacuzinilor şi Brâncovenilor, cu o paternitate contestată de George Sion, responsabilul ediţiei 1878) până la Gheorghe Şincai, roeslerianul Franz Josef Sulzer şi Francesco Griselini, fiind unanim considerată, în frunte cu Nicolae Iorga, o lectură obligatorie în cercetarea epocii brâncoveneşti”.
Etnografie și cadru istorico-politic
Câteva date despre conceptul cărții lui Del Chiaro: „Monografia se compune din două părţi bine conturate: cea dintâi este etnografică - autorul descrie cadrul natural al ţării, peisajul, subdiviziunile administrative, produsele locale, şi, nucleul forte al naraţiunii, nu lipsit de o uşoară undă de dispreţ - profilul fizic, moral şi umoral al locuitorilor, caracteristicile lor de comportament, modul de viaţă, cutumele vestimentare, alimentare, îndeletnicirile şi abilităţile. Un accent particular cade pe tipicul sărbătorilor laice şi religioase, pe ceremonialul Curţii, pe arhitectonica şi iconografia sacră, deopotrivă pe comunităţile de stranieri - comercianţii evrei, meşterii saşi, grecii şi turcii veniţi din Constantinopole în scopuri negustoreşti, care monopolizau pieţele de desfacere. Cea de-a doua parte este istorico-politică - reliefând, în primul rând, dependenţa ţării faţă de Poartă şi de politica ei, trecând apoi prin galeria vechilor figuri de domnitori (Antonie, Grigore, Radul şi Duca, domni ai Valahiei) autorul insistă asupra figurii impozante a lui Şerban Cantacuzino, cu luminile şi umbrele unui caracter extrem de puternic, pentru a continua seria portretelor emblematice cu urmaşii acestuia - Brâncoveanu şi Mavrocordat”. Nu în ultimul rând: „Observaţiile de natură etnografică şi lingvistică, portretele vii, în tuşe scurte şi empatice, întregesc registrul descriptiv sau fundalul pe care se suprapun vâltorile unei perioade extrem de agitate şi el a oferit premisele unor aprofundări ce ţin de domenii complementare celui istoriografic, precum antropologia, etologia, sociologia ş.a., circumscrise veacului al XVIII-lea”.
Metalogravură cu românii decapitați pe Bosfor
Alte date tehnice despre cărțoiul lui Del Chiaro: „Sunt prezente metalogravuri - letrine, frontispicii, viniete, o planşă cu portretul voievodului Brâncoveanu. Cărţii îi este ataşată o hartă topografică, de 67,5 x 34,8 cm. Subtitlurile, colontitlurile, citatele, notele de subsol, prefaţa către cititor(i) şi expresiile româneşti din lexiconul de la sfârşit sunt imprimate cu litere cursive (sau italice). Cu majuscule şi minuscule cursive sunt imprimate şi o parte din legendele hărţii anexate. (…) Între paginile 192 şi 193 este inserată o metalogravură reprezentându-i pe Constantin Brâncoveanu şi cei patru fii ai săi, decapitaţi la Constantinopol, în ziua de 15 august 1714 (fiind comemorați în calendarul ortodox, pe 16 august): Costantino I. Genito, Stefano II. Genito, Ridolfo III. Genito, Mattias IIII. Genito, în medalioane care anturează simetric portretul principelui. Medalionul central, având fondul haşurat circular (cu linii concentrice), are legenda gravată în interiorul marginii albe, delimitată prin patru rânduri de linii: Costantino Bassaraba Brancovani Principe di Valachia Decollato in Constantinopoli MDCCXIV. Medalionul se sprijină pe un postament de forma unui catafalc (văzut din lateral), pe care este profilată stema brâncovenească de formă ovală, decorată lateral cu ramuri de finic şi surmontată de o coroană. Sub latura inferioară a gravurii se află semnăturile artiştilor: în stânga - Petrus Uberti [Pietro Uberti] delin[eavit], în dreapta - Alexander á Via [Alessandro dalla Via, cognomen Veronensis] sculp[sit] Venetiis”.
778 de toponime
Cele din urmă „expertize” ale cercetătorilor de la „Historic”: Suplimentul constă într-o hartă a Valahiei, intitulată Indice Topografico del Princepato di Valachia Diviso in XVII Parti, secondo l’esatissimo Descrizione, che ne diede il su Conte Costantino Cantacuzeno al celleberrimo Medico, e Filosofo Giovanni Comneno ora Archivescovo di Dristra, e dedicato al Celsissimo Costantino Brancovani Principe di Valachia Ridotto dal grande al piccolo per opera di Marco Antonio Gigli Veneto, Ingegner Attuale della Seren[issi]ma Repubblica di Venezia (cu minuscule italice rotunjite, ca şi denumirile toponimice, legendele şi listele, excepţie făcând titlurile acestora şi a denumirilor de oraşe mari, regiuni învecinate Valahiei, cetăţi, episcopate etc.). (…) Corbul valah cruciat din stema care domină harta se profilează pe un fundal înstelat, iar sub craca pe care stă se văd, în perspectivă, colinele carpatine. Autorul hărţii este Ioannes Komnenos, la indicațiile stolnicului Constantin Cantacuzino. Sunt prezentate, în total, 778 de toponime”.
La Veneţia, Del Chiaro a intrat în legătură cu agentul lui Constantin Brâncoveanu, Nicolae Caragiani, aromân din Ianina, care l-a convins pe livornian să intre în slujba domnitorului valah.
1710 este anul în care Anton Maria Del Chiaro a ajuns în Țara Românească, la curtea domnitorului Constantin Brâncoveanu.
Vreme de şase ani Del Chiaro va îndeplini la curtea valahă rolul de profesor de limbile italiană şi latină pentru fiii principilor Brâncoveanu şi Cantacuzino, şi, ocazional, pe cel de traducător şi translator.
Del Chiaro a fost și secretar al lui Brâncoveanu, responsabil cu corespondenţa în limba latină, funcţie pe care a exercitat-o şi în timpul scurtelor domnii ale lui Ştefan Cantacuzino şi Nicolae Mavrocordat.
Originalul hărții (adică ediţia Padova, 1700, de 132 x 64 cm, cu portretul lui C. Brâncoveanu, scoasă de Hrisant Nottaras, patriarhul Ierusalimului), se păstrează la British Library. La Biblioteca Națională a Franței se află o fotocopie a unei variante din 1718, iar la Biblioteca Națională a Austriei se află o copie din 1707, în tuș și acuarelă, după originalul padovan.
Citește pe Antena3.ro
