Răzvan Mazilu – un dandy, un clovn al lui Dumnezeu

La mulți ani, Răzvan Mazilu!

Un excelent creator, artistul complet care a impus şi popularizat dansul contemporan şi teatrul-dans. Dansator, regizor-coregraf sau scenarist, el abordează cu aceeaşi lejeritate stiluri şi ipostaze diverse – de la dans contemporan la cabaret, de la musical la teatru, de la tango la clasici. Îi place jocul infinit de oglinzi între scena vieţii şi scândura scenei de teatru. „Dincolo de oglindă”, pentru a descoperi un univers ce poartă amprenta dansatorului şi coregrafului numit de presa de specialitate un „aristocrat al dansului”. Numele lui se asociază cu un regal al dansului, al mişcării în libertate şi al gestului pur, teatral. În teatru, verbul, în dans, mesajul corpului. Răzvan Mazilu reuşeşte să le îmbine perfect. Plutind parcă prin văzduh, Răzvan generează o stare de graţie. Senzaţia de magie este perfectă, imperiul iluziei este absolut. În oglindă, trupul găseşte armonia cosmică, graţia eternă, rafinament, eleganţă, frumuseţe şi dulce perversiune. Balerinul Răzvan Mazilu se mişcă halucinant, obsesiv, glisează între două lumi, între real şi dincolo de real.

Răzvan Mazilu este unul dintre cei mai apreciați coregrafi din România. Creațiile sale artistice simbolizează adevărate premiere pentru spațiul teatral românesc, motiv pentru care, în cadrul celei de-a 30-a ediții a Galei Premiilor UNITER, a fost onorat cu Premiul pentru dezvoltarea spectacolului de muzical în România.

„Cred cu toată ființa că teatrul – sau dansul sau un concert – se face și se receptează doar live, orice altceva e un surogat care nu transmite acea emoție extraordinară, ce să mai vorbim de catharsis. Nicio filmare, oricât de meșteșugită, nu va transmite acel schimb de energie unic care se naște între public și artiști.”

Răzvan Mazilu alături de Monica Petrică. Un Tango Mas. credit Mihaela Marin

Reflectând, în fotografii impresionante, şapte dintre spectacolele în interpretarea lui Răzvan Mazilu, albumul Oglinzi/ Mirrors, apărut la Editura Vellant (sub coordonarea curatorului Denise Rădulescu, cu sprijinul Cameliei Şucu), reflectă frumuseţea acestei arte, oferind un dar pentru pasionaţii dansului contemporan. Este primul album de dans contemporan de la noi, realizat cu eleganţă şi rafinament, în care artiştii Mihaela Marin, Egyéd Ufó Zoltán, Iulian Ignat, Dinu Lazăr şi Cornel Lazia semnează fotografiile de pe scenă şi din culisele spectacolelor.

Răzvan Mazilu este Richard al III-lea şi Dorian Gray, Julien Sorel şi Îngerul de pe Scara lui Iacob din viziunea Vechiului Testament. „Cred că supleţea inteligenţei, susţinută de o educaţie exemplară, l-a ajutat să înţeleagă cum se poate trăi în cultul frumosului, fie şi într-o Românie încenuşată. Cum e nevoie de o imensă umilinţă care să îi reamintească mereu dansatorului că are o condiţie tragică, precară, fragilă. Cum un dandy, ca şi un artist, e un fel de clovn al lui Dumnezeu, iar viaţa sa este un spectacol în care nu mai ştii ce e autenticitate şi ce e mască şi nici nu mai contează”, aprecia criticul Adriana Babeţi.

Răzvan Mazilu. Portretul lui Dorian Gray.

Oglinzile lui Pitagora erau atât de luminoase şi făcute cu un meşteşug atât de subtil, încât puteai descoperi lucrurile cele mai îndepărtate, chiar în timpul nopţii, făcându-ne să ne imaginăm şi să credem că prin reflecţie ar fi posibil să se vadă pe corpul luminos al lunii, litere sau alte lucruri, care să transmită ceva unor prieteni îndepărtaţi, la mii de mile, comenta Jurgis Balthrusaitis. Mari pictori ai lumii, precum Diego Velasquez cu „Venus privindu-se în oglindă, René Magritte, în „Portretul lui Edward James”, sau Salvador Dali, în „Soţia mea goală privindu-şi propriul corp” şi-au înfăţişat personajele contemplându-şi propriul trup într-o oglindă în care imaginea se dedublează, iar postura devine Destin.

Răzvan Mazilu. Portretul lui Dorian Gray. Credit Mihaela Marin

Mai există o altă oglindă, pe care Faust o contemplă când apropiindu-se, când îndepărtându-se de ea. S-a crezut că e vorba de o „Venus” de Giorgione sau un Tizian. Scena cu oglinda vrăjitoarei, arătând iubitele frumoase, amanţii şi frumuseţile venusiene se întâlneşte peste tot, desfăşurându-se după o schemă imuabilă. Oricare i-ar fi forma şi menirea, oglinda a fost întotdeauna o minune în care realitatea şi iluzia s-au confundat. Ea era atributul prudenţei şi încarna înţelepciunea. „Reflecţie” în gândire şi în oglindă au fost şi sunt desemnate prin acelaşi cuvânt. Totuşi, în primul rând, oglinda se răspândeşte sub semnul cochetăriei, iar ca instrument filosofic, odată cu rafinarea moravurilor. „Dulapul cu oglinzi e ca un mare lac în care văd plutind ideile şi imaginea mea”, scria Barbey d’Aurevilly. Privind într-o oglindă, cadou al lordului Henry, Dorian Gray îşi dă seama că mai păstra strălucirea frumuseţii şi a tinereţii, în vreme ce portretul îl îmbătrânea. Hieroglifă a adevărului, oglinda e şi hieroglifă a falsităţii. Cele două constante antinomice îi definesc poezia şi singularitatea. Oglinda răsfrânge trăsăturile chipului, separă două spaţii diferite, uneori chiar opuse, reflectă tendinţele de apropiere sau dorinţele de trasgresare. Privirea în oglindă poate fi considerată sub cele mai diverse aspecte: expresie a revoltei, îndepărtare de lume sau confundare în ea. Oglinda descoperă ambele posturi.

Gala Extraordinară a Dansului. Răzvan Mazilu & Friends

Răzvan, privindu-se în oglindă, dăruieşte şi cheamă la aventură. Îşi este credincios sieşi, idealului său, talentului său generos. Un Dorian Gray făcându-şi parcă propriul portret.

În Simfonia fantastică alături de Bianca Fota

Are un palmares de invidiat, protagonist al primului one-man-show, „Jocul de-a Shakespeare”, în coregrafia lui Ioan Tugearu, prezentat pe scena Teatrului Naţional din Bucureşti. Spectacolul este premiat şi jucat pe numeroase scene din ţară şi din Europa, în deschiderea Festivalului Internaţional One-Man-Show de la Moscova. „Şi-a ales el dansul sau dansul l-a ales pe el? Iată o întrebare care a stat greu la început pe umerii mei, un artist cu care am o experienţă îndelungată, dificilă, dar minunată în domeniul dansului. Când am început prima oară lucrul împreună – interpretarea unei piese de recital, „Richard al III-lea”, pe un colaj muzical de Gustav Mahler, am avut o mare surpriză. Nu legată de modul cum dansa, ci de felul matur în care gândea rolul. Din dansul care fusese nebunia vieţii mele, îi strecuram picătură cu picătură curajul necesar unui lung voiaj încărcat de dificultăţi, dar feeric. Voiaj care va însemna pentru el nelinişte, dragoste pentru dans, foame de spaţiu, de căutări de neoprit ale unor vise pe care dansul le stârneşte mereu. Fiecare picătură era rodul unei bucurii năpraznice a mişcării, de fiecare dată făcută altfel, mereu altfel”, se destăinuia coregraful Ioan Tugearu.

Pentru el, fiecare personaj pe care l-a construit prin abordare scenică şi interpretare a constituit o provocare: aceea „de a vorbi fără cuvinte”.

După terminarea Liceului de Coregrafie „Floria Capsali” din Bucureşti şi al Universităţii de Artă Teatrală şi Cinematografică „I. L. Caragiale”, secţia Creaţie Coregrafică, Răzvan Mazilu urmează stagii şi work-shop-uri susţinute de coregrafii Josef Nadj, Christine Bastin, Dominique Bagouet, Gigi Căciuleanu, Rusell Maliphant. Dornic de noi experienţe profesionale, participă la Concursul Internaţional de Balet de la Paris, Franţa, unde Bernadette Chirac îi înmânează Premiul de Interpretare al Operei Naţionale din Paris, într-o ceremonie la Palatul Elysée.

A fost aplaudat pe marile scene ale lumii, din Franţa, Italia, Israel, Elveţia, Japonia, Rusia, Grecia, Egipt, Slovacia, Ungaria, Danemarca, Germania, Belgia, Cehia, Spania, China… Aplauze pentru spectacolele montate de el, „Când Isadora dansa”, la Meli Theatre, din Atena, musicalul „Marlene” de Pam Gems, la Teatrul Dilos din Atena, condus de Dimitra Hatoupi – una dintre cele mai importante actriţe din Grecia, şi „Flashback”, la Movingtheatre din Köln, Germania.

A colaborat cu coregrafi de prestigiu, Massimo Gerardi, Philippe Trehet, Amir Kolben, Marc Bogaerts, Claudia Martins, Rafael Carrico, Gigi Căciuleanu, Ioan Tugearu, Alexa Mezincescu, Miriam Răducanu, Adina Cezar, Florin Fieroiu, Liliana Iorgulescu, cu regizorii de teatru şi operă, precum Alexandru Dabija, Dragoş Galgoţiu, Andrei Şerban, Cătălina Buzoianu, Cornel Todea, Petrika Ionescu, Ana Mărgineanu, Anda Tăbăcaru – Hogea, cu scenografii Doina Levintza, Adriana Grand, Andrei Both, Dragoş Buhagiar, Irina Solomon.

„Răzvan Mazilu este cea mai frumoasă întâlnire cu România”, afirma Philippe Trehet. „În raport cu creaţia sa, Răzvan îşi poate masca sensibilitatea extremă şi profunzimea sufletului cu o platoşă de aparentă superficialitate până în clipa în care îşi va da seama că toate aceste extreme, care fac din el ceea ce este, vor fi mai aproape de centrul fiinţei sale şi el va livra ceea ce a construit fără ca ceilalţi să bage de seamă. Apoi este momentul scenei. Acolo şi numai acolo Răzvan este cel mai viu, cel mai autentic, el fiind realmente un artist al spectacolului viu, întreţinând o puternică şi veritabilă relaţie cu publicul”.

Cărările fanteziei, visului, perfecţiunii

Maia Morgenstern vorbea despre el cu mare admiraţie pentru curajul său de a porni pe căi nebătătorite. „Asta înseamnă că are un vis, o stea călăuzitoare. Cărări înşelătoare? Se poate. Sunt cărările strălucitoare ale fantezei, ale visului, ale perfecţiunii. Alături de Răzvan am înţeles, am parcurs drumul de la principii solide, severe, perfect valabile, către ceva mult mai fragil, mai important, mai puternic. Căruia nu îi pot rezista. Ai cu tine însuţi dorinţa de a împlini un vis – şansă pe care Răzvan doreşte să o dea altora. Răzvan ştie să râdă. Răzvan cunoaşte rolul purificator al râsului. E gata să râdă în hohote, să se deschidă. Să se lumineze. Râdem, glumim pentru că ne e frică de dimensiunea uriaşă a invitaţiei”.

Spectacole sale, de la „Dama cu camelii” la „Vorbeşte-mi ca ploaia şi lasă-mă să te ascult”, de la „Lumea dansului” la „Anna Karenina”, de la „Stampe Japoneze” la „Îngerul albastru”, de la „Bolero. Regele pierdut” la „Casa Bernardei Alba”, de la „Jocul de-a Shakespeare” la „Marlene”, au însemnat o experienţă unică. A impresionat în „Portretul lui Dorian Gray”, dar şi în „Un tango mas”. Din 1998 începe o colaborare îndelungată cu Opera Naţională Română în calitate de invitat în spectacolele „Anna Karenina”, „Stampe japoneze”, „Roşu şi negru”, unde interpretează rolul principal, Julien Sorel. O inedită provocare este şi colaborarea cu Opera Română din Timişoara care îl invită să monteze o nouă versiune modernă a baletului „Coppelia” de Leo Delibes. În 1999 este finalist la Concursul Internaţional de Balet de la Nagoya, Japonia.

În 2001 semnează un nou spectacol de teatru şi dans, „Îngerul albastru”, dramatizare proprie după romanul „Profesorul Unrat” de Heinrich Mann, apoi lansează „Dans la Odeon”, program de promovare a dansului contemporan românesc. În cadrul acestor producţii, tinerii coregrafi Claudia Martins şi Rafael Carrico imaginează pentru personalitatea dansatorului Răzvan Mazilu „Bolero. Regele pierdut”, pe celebra partitură a lui Ravel.

Revine pe scena Operei bucureştene pentru spectacolele „Casa Bernardei Alba”, „Visul unei nopţi de vară”, „Mefistofele”.

În 2004, la Odeon, vede lumina rampei spectacolul „Portretul lui Dorian Gray” de Oscar Wilde, în care Răzvan – interpret al rolului titular şi realizator al coregrafiei – fascinează audienţa, la miraj contribuind şi costumele somptuoase ale Doinei Levintza, scenografia lui Andrei Both, sub direcţia de scenă a lui Dragoş Galgoţiu.

Aplauze pentru „Simfonia Fantastică”, un spectacol de teatru coregrafic semnat de Gigi Căciuleanu, pe celebra partitura a lui Hector Berlioz. „Răzvan Mazilu e un frumos nefrumos. Sau poate mai bine zis: un nefrumos frumos, o hiper-fotogenică personalitate în alb şi negru, plămădit din aluatul din care se fabrică stele de cinema. Atât de nereuşinat de stălucitoarele stele vizibile pe ecranul de celuloid al fimamentului, cât şi misterioasele dive ale firmamentului, neliniştitoarele găuri negre. Atât aştrii luminoşi care emană energie, cât şi cei tenebroşi care, în neştire, o aspiră. Şi tocmai de aceea, de câte ori mi-a fost dat să lucrez cu Răzvan m-am simţit literalmete aspirat. Stors ca un burete. Spoliat de idei, de gânduri ascunse şi de mişcare. Dar şi inspirat. Plin de energii şi dorinţe noi”, comenta ilustrul coregraf Gigi Căciuleanu.

În ultimul timp Răzvan Mazilu s-a îndreptat către dezvoltarea dansului contemporan, care pune accentul pe non-mişcare, care neagă perfecţiunea corpului virtuoz în mişcare. În „Depeche Dance”, alături de coregraful Massimo Gerardi, profesor de dans şi muzică la Universitatea din Köln, creează un scenariu coregrafic în care fiecare dansator din trupă are solo-ul său.

Scenă din Depeche Dance

În acelaşi timp, la Teatrul Odeon, aventura dansului continuă cu un spectacol inedit, în care tangoul argentinian şi dansul contemporan îşi împrumută unul altuia mijloacele de expresie. „Un tango más” este un spectacol de autor pentru Răzvan Mazilu, secondat de regizorul Alexandru Dabija, o reflecţie asupra relaţiei de cuplu, în care Răzvan evoluează alături de balerina Monica Petrică. Povestea pune faţă în faţă două lumi aparent opuse: lumea tangoului argentinian, aşa cum era el dansat la originile sale, cu sentimentele integrate în rigoarea matematică a paşilor, în desenul perfect al dansului, şi o altă lume, care vine. Cea a dansatorilor profesionişti şi cea a dansatorilor neprofesionişti. Când trupurile tac, privirile continuă ritmul. Artistul imaginează un univers plin de mişcare, iar spectacolul debordează de energie şi frumuseţe. Amestecuri de trupuri, figuri, învârtiri sau salturi cotropesc scena de la Odeon. Combinaţie de piele şi dantele negre, costumele lui Răzvan Mazilu sunt sexy şi provocatoare.

Remarcabile şi ultimele sale spectacole, „Urban Kiss” şi „Broadway”, de pe scena Teatrului Naţional de Operetă, „Block Bach” şi „Umbre de lumină”, de la Teatrul Odeon.

Fidel convingerii sale că un artist trebuie să fie mereu altul, Răzvan Mazilu abordează şi un gen de cu totul altă factură: cabaretul. Ca protagonist în one-man-show-ul „Sell Me!”, el dansează în spaţiul neconvenţional al unui club underground. Pe de altă parte, se produce o revenire la clasici, în registru contemporan, prin ineditul spectacol de dans „Block Bach”, o saga urbană exclusiv pe muzică sacră de Bach. Alături de Răzvan Mazilu, la realizarea coregrafiei a participat şi artistul israelian Amir Kolben.

Răzvan Mazilu coordonează programul „Dans la Odeon” şi totodată, a lansat proiectul internaţional de responsabilitate socială „Dance Energy”, în sprijinul liceelor de coregrafie din România. În primul spectacol al acestui proiect, Răzvan Mazilu şi invitaţii săi – dansatorii Talia Paz, Rafael Carrico, Claudia Martins, Adrian Stoian, Monica Petrică, actriţa Maia Morgenstern, soprana Felicia Filip, Mihaela Rădulescu şi muzicienii Johnny Răducanu şi A.G. Weinberger – au evoluat pe scena Operei Române din Bucureşti, într-un show unic, în beneficiul liceului de coregrafie „Floria Capsali” din Bucureşti.

În „Oglinzi/ Mirrors”, se reia scenariul plastic al omului a cărui imagine se întregeşte prin reflectarea acestuia într-o oglindă, în care consumatorul de artă, cititorul este absorbit în aceeaşi măsură ca şi artistul.

Creează spectacole remarcabile și nemaivăzute pentru teritoriul românesc, aducând prin fiecare spectacol elemente inedite, care învăluie spectatorii într-o lume de vis, electrizantă și plină de energie. „Mon Cabaret Noir” (Teatrelli, 2015), „Cabaret” (Teatrul German de Stat, Timişoara, 2014), „Fecioarele noastre grabnic ajutătoare” (Teatrul Excelsior, 2017) și „Familia Addams” (Teatrul Excelsior, 2019) toate pavează calea spre popularizarea musicalului românesc, aportul lui Răzvan Mazilu la îmbogățirea culturii teatrale naționale.

A colaborat cu succes cu coregrafii Amir Kolben, Marc Bogaerts, Claudia Martins, Rafael Carrico, Gigi Căciuleanu, Ioan Tugearu, Florin Fieroiu, Alexa Mezincescu, Miriam Răducanu, Adina Cezar, Liliana Iorgulescu, cu regizorii Alexandru Dabija, Dragos Galgoțiu, Andrei Șerban, Cătălina Buzoianu, Cornel Todea, Petrika Ionescu, Ana Mărgineanu, Anda Tăbăcaru – Hogea și cu scenografii Doina Levintza, Adriana Grand, Andrei Both, Dragoș Buhagiar și Irina Solomon. În prezent, se ocupă personal de regia, scenografia și coregrafia propriilor spectacole, cu o predilecție pentru costume extravagante și mișcări scenice extensive.

A realizat turnee în Franța, Italia, Israel, Elveția, Japonia, Rusia, Grecia, Egipt, Slovacia, Ungaria, Danemarca, Germania, Belgia, Cehia, Spania și China. De asemenea, a fost recunoscut prin premii diverse, precum Premiul Special UNITER pentru Coregrafie (2007) sau Premiul pentru investigarea unor noi modalități de expresie artistică, Festivalul Internațional „Eurodans”, Iași (1996). Totodată, Premiul pentru plastica expresiei corporale i-a fost acordat de Asociația Internațională a Criticilor de Teatru AICT, secția română (1998).