Richard Rawlings şi Aaron Kaufman preferă "Maşinile nervoase", pe la 700-800 de cai...

"Până la urmă, dacă tot e să ne distrăm, mai bine să avem şi un motor!" Aceasta este deviza lui Richard Rawling, una dintre minţile cele mai luminate ale lumii automobilelor. Împreună cu Aaron Kaufmann, un mecanic minune, acesta revine cu noi aventuri în lumea proiectelor auto şi a unor „Maşini nervoase”. În fiecare episod din noul sezon, cei doi străbat Texasul şi statele învecinate, căutând tot felul de automobile clasice, dar părăginite şi mâncate de rugină, pe care le cumpără şi le refac în atelierul lor din Dallas, Gas Monkey Garage. Noul sezon al emisiunii a avut premiera pe Discovery Channel, sâmbătă. Întrucât conduceau mult prea repede ne-a luat ceva timp să-i prindem din urmă şi să le pumem nişte întrebări. Dar până la urmă am reuşit...

Câte maşini aveţi fiecare în garajul personal şi care ar fi piesa de rezistenţă din fiecare colecţie?

Richard Rawlings: Eu am vreo patru sau cinci hot rod-uri pe care le ţin doar pentru mine. Piesa mea de rezistenţă, ca să zic aşa, ar fi un Fleetline Chevy din 1952. Este prima maşină pe care am făcut-o noi, la Gas Monkey Garage, şi prima maşină pe care am terminat-o împreună cu Aaron la Gas Monkey Garage. E o piesă cool, îmi place foarte mult. Asta ar fi preferata mea !

Aaron Kaufman: Eu am trei. Am un Ford Falcon din 1963, maşina mea de curse. Plus un Ford 3 Window din 1936. Astea ar fi singurele mele hot rod-uri. Şi ar mai fi camioneta mea, plus vreo câteva motoare... Fiecare dintre ele e pentru altceva, pentru alt scop.

Richard, poţi să ne povesteşti care a fost cea mai proastă tranzacţie din viaţa ta, în materie de maşini Ă Un moment când ai avut aşteptări foarte mari, dar în final ai fost dezamăgit?

Richard Rawlings: Cea mai proastă afacere? Doamne…

Aaron Kaufman: Cred că afacerea cea mai proastă e atunci când cumperi o maşină cu care eşti convins că o să faci bani, dar se dovedeşte a fi un dezastru oribil la licitaţie, de pildă.

Richard Rawlings: De fapt, am păţit chiar de curând aşa ceva. Am cumpărat un Ford Granada din 1976. Nu eram foarte atent şi e posibil să fi băut ceva mai multă bere la licitaţia respectivă… În final, am ajuns să plătesc cam 26.000 de dolari pentru maşina asta, pe care de curând am vândut-o cu 6.000. Aşa că am pierdut 20.000 de dolari doar fiindcă m-am purtat aiurea la licitaţie şi n-am fost suficient de atent.

În noul sezon aveţi tot felul de alte maşini clasice, minunate. Care a fost preferatul vostru, în Sezonul 3, şi de ce?

Aaron Kaufman:  Aş spune că preferatul meu a fost un C-10 verde. E modelul meu preferat, dintre cele recente. În plus, în program mai apare o altă mare iubire a mea… Încă n-am terminat-o, dar e un Challenger pe care noi l-am făcut şi care ne-a ieşit foarte bine.

Aş vrea să vă întreb care a fost cea mai ciudată şi mai neobişnuită maşină pe care aţi avut-o vreodată în garaj.

Richard Rawlings: În momentul de faţă nu avem nimic neobişnuit. Doar Mustangul meu verde, care a fost urcat pe rampă cu anvelopele pline de noroi. Şi suntem pe cale să terminăm o dubiţă Chevrolet 4x4, din 1976.

Câţi cai-putere şi ce marcă ar fi maşina visurilor voastre?

Aaron Kaufman: Pentru mine, dacă vorbim de cai-putere, cred că răspunsul corect ar fi că trebuie să aibă ”mai mulţi”. Mi-e greu să dau o cifră exactă. Cât despre mărci, eu am deja în garaj maşina visurilor mele: e un 3 Window din 1936. Încă n-am avut şansa să lucrez la el, dar e la mine în garaj deja !

Richard Rawlings: Cât despre mine, sunt genul ”motor pe faţă, cu 12 cilindri în V”. Îmi plac Ferrari-urile. Orice are în jur de 700-800 cai-putere e foarte bun pentru mine. Sunt mai degrabă genul de şofer ”gentleman” decât ”şofer de curse”.

Aaron, când te gândeşti la jobul tău, ce proiect ţi s-a părut a fi cel mai dificil din câte ai făcut ?

Aaron Kaufman: Cel mai dificil? Ştii, e greu să răspund la întrebarea asta, fiindcă în general mă gândesc la cât de mult trebuie să muncesc ca să termin o maşină… Dar principalul obstacol cu care ne confruntăm în proiectele noastre e timpul de lucru pe care îl avem la dispoziţie. Şi asta uniformizează oarecum nivelul de dificultate... Avem atât de puţin timp la dispoziţie, de fiecare dată, încât timpul devine cea mai mare problemă pentru fiecare proiect şi uneori ajunge să ne apese mai greu decât dificultatea muncii în sine. Cea mai importantă întrebare este cât de rapid trebuie să terminăm un proiect. Aşa încât mi-e greu să spun la ce maşină ne-a fost cel mai greu să lucrăm, adică la ce maşină am lucrat cel mai mult, fiindcă munca are oricum complicaţiile ei – doar că în plus se mai adaugă şi factorul timp. Aşa ajungem la situaţii în care volumul de muncă e mai mare şi mai dificil, dar având timp mai mult, nu ni se mai pare atât de complicat. Aş spune deci că e greu de dat un răspuns clar…

Exisă o maşină de vis pe care v-aţi dori să o refaceţi în stil Gas Monkey? Care ar fi? Care e maşina voastră mult visată?

Richard Rawlings: Visul nostru se schimbă cam în fiecare săptămână, când începem lucrul la o altă maşină. Ne întrebaţi dacă există vreo maşină la care încă să nu fi lucrat şi care să ne placă? Ne plac toate, fiindcă ne place să ne lăsăm amprenta, în stilul nostru specific, asupra a tot ce ni se pune în faţă. Nu ştiu dacă am putea numi o singură ”maşină de vis”.

Aaron Kaufman: Nu ştiu cum e cu maşinile de vis, dar eu am multe idei legate de orice circulă pe drum. Îmi place enorm să lucrez la modelele vechi de maşini, în special primele modele de Ford, Fordurile din anii 1930 sunt grozave ! Ne plac şi maşinile din anii 1960, fiindcă se combină excelent cu maşinile noastre moderne. Aş alege deci orice model nervos de prin anii 1960 sau orice model din anii 1930 care arată bestial.

Care ar fi cea mai distractivă maşină pentru voi, băieţi?

Richard Rawlings: De obicei, cele mai rapide.

Aaron Kaufman: Da. Cu cât merg mai rapid, cu atât te distrezi mai tare !

Richard, care ar fi profilul tipic al persoanelor care îţi vând maşini? De cele mai multe ori sunt copii ai colecţionarilor originali, care nu sunt atât de legaţi de maşinile din colecţie şi nici nu au acelaşi hobby cu părinţii lor?

Richard Rawlings: De obicei, cumpăr maşini de la oricine. Dar sigur, fiindcă noi căutăm mereu maşini vechi, discutăm de cele mai multe ori cu membri ai familiei colecţionarului, de obicei după ce acesta a încetat din viaţă. Discut deci fie cu soţia, fie cu soţul, cu o fiică sau un fiu. De cele mai multe ori este un membru al familiei colecţionarului şi de obicei aceşti oameni sunt legaţi sufleteşte de maşină, într-un fel sau altul, ceea ce complică puţin procesul de negociere. Dar şi asta face parte din înţelegere şi încercăm întotdeauna să ne arătăm respectul faţă de familia respectivă, în fiecare tranzacţie care se încheie cu o maşină adusă la Gas Monkey.

Toţi cei care urmăresc programul ştiu că sunteţi pasionaţi de maşini. Ce părere aveţi despre automobilele electrice şi automobilele-hibrid? Credeţi că o să vă apropiaţi vreodată de aşa ceva?

Aaron Kaufman: Pe mine, personal, modelele-hibrid mă lasă absolut rece. Desconsider total aceste maşini. Sigur, le consider interesante ca maşini de curse. Dar ca aplicaţie practică şi ca mijloc de locomoţie pentru oameni, sunt o idee îngrozitoare. Acestea fiind spuse, ţin să precizez că sunt întru totul pentru ideea de a monta un motor electric mare pe ceva, ca să ne distrăm, doar că nu cred că acel ceva poate deveni un mijloc de transport viabil. E adevărat, pe de altă parte, că motoarele electrice pot pune în mişcare destul de rapid o maşină, deci poate fi distractiv să lucrezi totuşi cu aşa ceva.

Să zicem că vă aflaţi pe un drum pustiu, în Texas, departe de orice oraş oricât de mic. Găsiţi pe acest drum un automobile Toyota Prius şi o bicicletă. Ce aţi alege şi de ce?

Richard Rawlings: Din punctul meu de vedere, e foarte simplu. Dacă trebuie să ajung neapărat rapid undeva, mă urc în rabla aia oribilă. Dar dacă nu mă grăbesc, categoric aleg bicicleta.

Aaron Kaufman: Eu aleg orice mă ajută să ajung la destinaţie mai rapid.

 Aaron, care a fost cea mai surprinzătoare reacţie pe care i-ai strânit-o unui proprietar, după ce ai terminat de lucrat la maşina lui?

Aaron Kaufman:  În general, nu prea se întâmplă ca proprietarii iniţiali ai maşinii să fie supăraţi de ceea ce facem noi. Dimpotrivă, sunt încântaţi că există cineva care face un efort atât de mare pentru maşina lor, fiindcă o aveau de foarte mult timp şi ţin foarte mult la ea. Într-un fel sau altul, s-au bucurat şi ei de maşina respectivă. Deci după ce ne văd că investim şi timp, şi bani, şi energie, şi sudoare, cei mai mulţi se bucură enorm. Au existat şi cazuri în care proprietarii au fost puţin dezamăgiţi fiindcă le modificasem considerabil maşina, dar astfel de situaţii au fost foarte puţine şi la mare distanţă în timp unele de altele. De cele mai multe ori, oamenii sunt încântaţi că maşina lor e readusă la viaţă şi se bucură enorm că s-a ocupat cineva de ea, atât de atent.

Cu ce vedetă Discovery aţi vrea să faceţi schimb de locuri pentru o zi? E o întrebare pentru amândoi.

Richard Rawlings: Sunt sigur că toate vedetele Discovery sunt foarte talentate şi foarte bune în ceea fac, însă nu mai există alţi tipi bestiali şi pasionaţi de maşini, ca noi, aşa că eu aş face schimb doar cu mine însumi.

Aaron Kaufman: Există pe Discovery vreun program în care oamenii să facă wrestling cu animale Ă Cu un astfel de om aş face schimb pentru o zi.

Aveţi reputaţia că vă plac maşinile clasice. Ce părere aveţi despre maşinile moderne? Unii spun că ar fi lipsite de suflet. Sunteţi de acord?

Richard Rawlings: N-aş spune că sunt lipsite de suflet, ci doar că încă sunt foarte tinere. Pe de altă parte, nici nu cred că se mai fac maşini acum ca pe vremuri. Pe atunci, maşinile se făceau în ateliere sau fabrici mai mici. Acum fiecare companie auto e proprietatea unei alte companii, iar toate maşinile au cam aceleaşi dotări tehnologice, deci maşinile seamănă foarte mult între ele. Există atât de multe asemănări între diversele mărci, încât mărci diferite pot folosi aceleaşi piese de schimb. Pe vremuri, dacă ne întoarcem în timp, în istoria maşinilor, lucrurile stăteau cu totul altfel. Fiecare maşină era a unei companii independente. Deci n-aş spune că maşinile moderne nu au suflet, ci doar că nu stârnesc aceleaşi emoţii pe care ni le transmit maşinile de epocă. Poate că după ce vor fi şi ele vechi de 40, sau 50, sau 60 de ani, dacă mai rezistă, poate că vor transmite şi ele alte emoţii… Deşi nu sunt construite ca maşinile de pe vremuri, deci probabil că nu vor face faţă timpului la fel. În trecut, oamenii nu prea ştiau să repare maşini, aşa încât toate maşinile erau din construcţie foarte robuste şi rezistente. În zilele noastre, maşinile se strică, se repară, dar apoi parcă dispar din peisaj şi ajung în final la gunoi. Nu e vorba că nu au suflet, dar încă nu au avut şansa să-şi formeze un suflet al lor.

Există un anumit model pe care vă doriţi să-l aveţi? Sau să-l reparaţi? Care ar fi acela?

Richard Rawlings: Da. Maşina visurilor mele, pe care mi-aş dori s-o repar şi să o am, ar fi un Lamborghini Miura. Dintotdeauna mi-am dorit una. Cred că e una dintre cele mai frumoase maşini, cu cel mai reuşit design din toate timpurile. E mai degrabă o operă de artă decât orice altceva. Un Lamborghini Miura din 1969 sau 1970 ar fi visul meu.

Aaron Kaufman: Eu nu ştiu ce să zic… Îmi plac foarte multe maşini, fiecare din alt motiv… Mi-ar fi greu să pun degetul pe una anume. Fiecare maşină e interesantă în felul ei. Nu m-aş putea mulţumi să aleg un singur model. Nouă ne plac maşinile vechi şi fiecare model clasic e special în felul lui, dintr-un alt motiv.