Folosesc des “uluitor”, pentru că asta e cuvântul obsedant în legătură cu acest personaj. Şi toţi actorii sunt fermecători şi-şi construiesc personajele în partea lorsublimă şi sublimul fiind după puteri.
L-am lăudat pe Manole şi el mi-a spus cuminte: “Ei, doamnă, dar şi rolul”.
Şi m-a impresionat mai cu osebire Simona Popescu. Avea o încărcătură atomică, o durere devastatoare, o confuzie totală şi “nimic nu se discerne”. E foarte departe şi foarte aproape de Anca lui Caragiale aşa cum o ştiam eu. Mi se pare că acest rol din acest spectacol a născut o stranie actriţă.
Şi-n spectacol mai este Luiza Zan, fără de care spectacolul n-ar fi avut inimă. Într-o zi, Luiza Zan mi-a dat lecţii despre responsabilitate, destin şi existenţă. N-o cunosc personal. În spectacol, e timidă cum sunt toţi cei care îl înţeleg pe Afrim, că toţi cei care-i înţeleg talentul şi nu se apropie prea tare de el (în viaţă) să nu se ardă.
Spectacolul arde oricum principii, obiceiuri, modele, analize, , psihologii, clişee. Caragiale nu ne-a cerut să-l sărbătorim în 2012, “în anul Caragiale”. Nu ne-a cerut să-i spunem “nenea Iancu genialul”, nici că Năpasta este o dramă de un rafinament inegalabil cum au spus unii, nici dramă ţărănească, aşa cum au spus alţii.
El ne-a scris doar: “Îmi spuneţi că în scrierile mele nu se află destulă iubire. Eu cred că se află numai că pentru a o găsi, cineva trebuie să o caute. Cum s-ar spune: cusătura nu se vede decât dacă-i făcută cu aţă albă. Numai că eu, dragii mei, cos de dragul pingelii, nu de-al cusăturii. Cui îi place bine, cui nu, să se ducă la alţi muşterii că, slavă Domnului, sunt destui. Dumnezeu să ne aibă-n sfântă lui pază.
Şi ceva despre program. E unul perfect. Nu atât pentru spectacolul lui Afrim, cât pentru noi, oamenii lui Caragiale.
Aş spune multe, dar n-are rost. Spectacolul o să se joace cu casa închisă şi multă lume se va scurge în sala nouă (Sala Media) a Teatrului Naţional. Anul Caragiale,mai degrabă, ar fi trebuit să se numească Testul Caragiale. Pe care Radu Afrim l-a trecut summa cum laude şi cu binecuvântarea lui Caragiale, pe care şi-a pus-o în program. “Dacă mi-ar fi vreodată permis să dau poveţe unor artişti dramatici, le-aş spune fără să stau mult pe gânduri, că alegerea repertoriului este o chestie importantă pentru voi dintr-un singur punct de vedere – al potrivirii pieselor cu forţă de care dispuneţi. În afară de acest punct de vedere, o piesă n-are nici o importanţă pentru voi ca artişti.
Arta dramatică este o artă de perfecţie – ea are un scop special, reprezentarea, reprezentarea frumoasă.
Voi trebuie să conciliaţi acest scop al dramaturgului. Nu trebuie niciodată să i-l subordonaţi. Numai cu această condiţie puteţi să vă împliniţi misiunea voastră artistică şi să desăvârşiţi intenţia artei.”
Acestea fiind spuse şi scrise, e vorba doar de părerea unui actor; în sală au fost mulţi cronicari, ziarişti, oameni de condei. Desigur, ei au înţeles mult mai bine şi vor scrie limpede şi pentru public.
E perioada demolărilor. Trebuie să trecem şi prin asta. Desprind din program, citindu-l din întâmplare în germană, fiica lui Thomas Mann scrie: “Acest Caragiale – un necunoscut de talia lui Gogol. Cum de nu află lumea despre un autor de asemenea anvergură?”