Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Regizoarea, onorată cu titlul de Doctor Honoris Causa în ziua când UNATC l-a sărbătorit pe Caragiale
La Universitatea de Artă Teatrală şi Cinematografică (UNATC) a fost ieri sărbătoare: s-a vorbit frumos despre Caragiale, patronul spiritual al instituţiei, născut la 30 ianuarie, şi s-a acordat titlului de Doctor Honoris Causa regizoarei Cătălina Buzoianu, cea care ani în şir a creat teatru şi a format generaţii de regizori, la rândul lor făuritori de memorabile spectacole.
Ceremonia a avut loc într-o atmosferă frumoasă, degajată, ca într-o familie. “Maestrul de ceremonii” Laurenţiu Damian a avut grijă de toate. Mai întâi a invitat consiliul Senatului UNATC în faţa asistenţei, formată din profesori, studenţi, din maeştri (foşti profesori), actori, regizori, critici şi jurnalişti, iubitori ai teatrului. După ce rectorul, Adrian Titieni, a vorbit despre marele Caragiale – “nume important pentru universitatea noastră, pentru că ne e alături”, s-au derulat momentele în care în prim-plan s-a aflat Cătălina Buzoianu. Damian spunea: “Avem de-a face cu un om de mare calitate, greu de catalogat, pentru că e o mare artistă, care a dat teatrului momente greu de descris în cuvinte”.
Un film, creat de acelaşi Damian cu şi despre marea creatoare de teatru, s-a proiectat pe un ecran mare. Regizoarea a vorbit despre viaţa sa, care a fost un teatru şi continuă să fie un teatru. O viaţă împlinită, punctată prin repere, în cadrul acestui eveniment de la UNATC. De fapt e o poveste, şi Cătălina Buzoianu o începuse astfel: “După ce am absolvit institutul, care pentru mine reprezintă momentul de graţie al vieţii mele, am fost repartizată la Iaşi, la Teatrul Naţional; un mare noroc pentru mine. Toată lumea spunea că marii actori de acolo nici nu se vor uita la mine când vor intra în scenă, dar nu s-a întâmplat aşa. Am fost foarte fericită la Iaşi, am făcut multe spectacole, unele incredibile, printre care şi «Bolnavul închipuit» sau «Istoria ieroglific㻓.
Perioada ieşeană i-a fost marcată şi de poezie. “Am scris undeva că Iaşiul număra atunci mai mulţi poeţi decât cetăţeni.” Poate de acolo i s-a “tras”, dând naştere apoi la poetice spectacole.
A vorbit Cătălina Buzoianu, în acest film, şi despre alte locuri unde a lăsat urme. A plecat de la Iaşi la Bucureşti în 1975. În acel an a început să monteze spectacole la “Bulandra”, dar i s-a deschis uşa şi la Institutul de Teatru şi Film, i-a deschis-o şi a poftit-o în cabinetul său rectorul de atunci Octavian Cotescu. Şi a rămas în şcoală vreo 30 de ani, devenind în 1990 şi decan al Facultăţii de Teatru. De scenă nu s-a despărţit. A creat minunate spectacole şi la Studioul Casandra, cu studenţii, de neuitat pentru mulţi fiind “Romeo şi Julieta” (1979), cu Adrian Pintea. Atunci când s-a jucat acest spectacol în Anglia, îndrăgitul actor a fost dus de public pe braţe prin oraş, de la teatru până la hotel.
Epoca la Teatrul Mic (1979-1985), ca prim-regizor permanent, a fost plină de succese remarcabile. Amintim: “Să-i îmbrăcăm pe cei goi”, “Maestrul şi Margareta”, “Yvona, principesa Burgundiei”, “Dama cu camelii”. A venit apoi perioada “Bulandra” (din 1985, regizor permanent), deschisă cu “O dimineaţă pierdută”. Cât s-a vorbit şi se mai vorbeşte încă de acel succes teatral, care are la bază cartea Gabrielei Adameşteanu! După 1990 i s-au deschis uşi şi în alte teatre, lăsând urme împreună cu mari actori, dar şi cu tineri pe care i-a lansat, i-a format, i-a învăţat ce este arta.
Avea o forţă debordantă. Crea mult. Şlefuia în continuare talente, scotea în faţă ceea ce era frumos pentru teatru, pentru oameni. A pus în scenă şi în străinătate: Polonia, Israel, Franţa.
Opera i-a fost recunoscută şi prin distincţiile primite în ţară şi străinătate. În 1969 obţinea Premiul special al Juriului în Anglia, în 1972 – Premiul Festivalului de la Katowice din Polonia, în 1973 – Premiul Academiei Române. Au fost şi altele. După 1990 au venit cu duiumul distincţii din partea: UNITER (1991, 1995, 2001), Festivalului Naţional de Teatru (1994, 1996, 1997) etc.
Pregătise un laudatio Felix Alexa, fostul student al Cătălinei Buzoianu. Dar după ce filmul a curs pe ecran, iar publicul părea foarte impresionat, regizorul şi-a diminuat discursul, mărturisind că, urmărind filmul, i s-a făcut dor de Cătălina Buzoianu: artistul, regizorul, omul.
Cătălina Buzoianu a îmbrăcat roba. Era emoţionată şi fericită. De faţă – artişti, prieteni, familia. “Cred că mi-am făcut treaba. Am pus punct”, declara această minunată doamnă, care va împlini în primăvară 75 de ani. Chiar dacă pentru ea “instituţia teatrală s-a terminat”, mai lucrează pe ici, pe colo (dar nu în teatre de stat), căci îi face mare plăcere să spargă din nou pereţii teatrelor, să meargă unde nu te aştepţi.
Citește pe Antena3.ro
