Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Regizoarea, onorată cu titlul de Doctor Honoris Causa în ziua când UNATC l-a sărbătorit pe Caragiale
La Universitatea de Artă Teatrală şi Cinematografică (UNATC) a fost ieri sărbătoare: s-a vorbit frumos despre Caragiale, patronul spiritual al instituţiei, născut la 30 ianuarie, şi s-a acordat titlului de Doctor Honoris Causa regizoarei Cătălina Buzoianu, cea care ani în şir a creat teatru şi a format generaţii de regizori, la rândul lor făuritori de memorabile spectacole.
Ceremonia a avut loc într-o atmosferă frumoasă, degajată, ca într-o familie. “Maestrul de ceremonii” Laurenţiu Damian a avut grijă de toate. Mai întâi a invitat consiliul Senatului UNATC în faţa asistenţei, formată din profesori, studenţi, din maeştri (foşti profesori), actori, regizori, critici şi jurnalişti, iubitori ai teatrului. După ce rectorul, Adrian Titieni, a vorbit despre marele Caragiale – “nume important pentru universitatea noastră, pentru că ne e alături”, s-au derulat momentele în care în prim-plan s-a aflat Cătălina Buzoianu. Damian spunea: “Avem de-a face cu un om de mare calitate, greu de catalogat, pentru că e o mare artistă, care a dat teatrului momente greu de descris în cuvinte”.
Un film, creat de acelaşi Damian cu şi despre marea creatoare de teatru, s-a proiectat pe un ecran mare. Regizoarea a vorbit despre viaţa sa, care a fost un teatru şi continuă să fie un teatru. O viaţă împlinită, punctată prin repere, în cadrul acestui eveniment de la UNATC. De fapt e o poveste, şi Cătălina Buzoianu o începuse astfel: “După ce am absolvit institutul, care pentru mine reprezintă momentul de graţie al vieţii mele, am fost repartizată la Iaşi, la Teatrul Naţional; un mare noroc pentru mine. Toată lumea spunea că marii actori de acolo nici nu se vor uita la mine când vor intra în scenă, dar nu s-a întâmplat aşa. Am fost foarte fericită la Iaşi, am făcut multe spectacole, unele incredibile, printre care şi «Bolnavul închipuit» sau «Istoria ieroglific㻓.
Perioada ieşeană i-a fost marcată şi de poezie. “Am scris undeva că Iaşiul număra atunci mai mulţi poeţi decât cetăţeni.” Poate de acolo i s-a “tras”, dând naştere apoi la poetice spectacole.
A vorbit Cătălina Buzoianu, în acest film, şi despre alte locuri unde a lăsat urme. A plecat de la Iaşi la Bucureşti în 1975. În acel an a început să monteze spectacole la “Bulandra”, dar i s-a deschis uşa şi la Institutul de Teatru şi Film, i-a deschis-o şi a poftit-o în cabinetul său rectorul de atunci Octavian Cotescu. Şi a rămas în şcoală vreo 30 de ani, devenind în 1990 şi decan al Facultăţii de Teatru. De scenă nu s-a despărţit. A creat minunate spectacole şi la Studioul Casandra, cu studenţii, de neuitat pentru mulţi fiind “Romeo şi Julieta” (1979), cu Adrian Pintea. Atunci când s-a jucat acest spectacol în Anglia, îndrăgitul actor a fost dus de public pe braţe prin oraş, de la teatru până la hotel.
Epoca la Teatrul Mic (1979-1985), ca prim-regizor permanent, a fost plină de succese remarcabile. Amintim: “Să-i îmbrăcăm pe cei goi”, “Maestrul şi Margareta”, “Yvona, principesa Burgundiei”, “Dama cu camelii”. A venit apoi perioada “Bulandra” (din 1985, regizor permanent), deschisă cu “O dimineaţă pierdută”. Cât s-a vorbit şi se mai vorbeşte încă de acel succes teatral, care are la bază cartea Gabrielei Adameşteanu! După 1990 i s-au deschis uşi şi în alte teatre, lăsând urme împreună cu mari actori, dar şi cu tineri pe care i-a lansat, i-a format, i-a învăţat ce este arta.
Avea o forţă debordantă. Crea mult. Şlefuia în continuare talente, scotea în faţă ceea ce era frumos pentru teatru, pentru oameni. A pus în scenă şi în străinătate: Polonia, Israel, Franţa.
Opera i-a fost recunoscută şi prin distincţiile primite în ţară şi străinătate. În 1969 obţinea Premiul special al Juriului în Anglia, în 1972 – Premiul Festivalului de la Katowice din Polonia, în 1973 – Premiul Academiei Române. Au fost şi altele. După 1990 au venit cu duiumul distincţii din partea: UNITER (1991, 1995, 2001), Festivalului Naţional de Teatru (1994, 1996, 1997) etc.
Pregătise un laudatio Felix Alexa, fostul student al Cătălinei Buzoianu. Dar după ce filmul a curs pe ecran, iar publicul părea foarte impresionat, regizorul şi-a diminuat discursul, mărturisind că, urmărind filmul, i s-a făcut dor de Cătălina Buzoianu: artistul, regizorul, omul.
Cătălina Buzoianu a îmbrăcat roba. Era emoţionată şi fericită. De faţă – artişti, prieteni, familia. “Cred că mi-am făcut treaba. Am pus punct”, declara această minunată doamnă, care va împlini în primăvară 75 de ani. Chiar dacă pentru ea “instituţia teatrală s-a terminat”, mai lucrează pe ici, pe colo (dar nu în teatre de stat), căci îi face mare plăcere să spargă din nou pereţii teatrelor, să meargă unde nu te aştepţi.
