Cu Nikita la ceai

de Rozana Mihalache | 20 Oct 2009 • 00:00

Mi-a deschis uşa şi mi-a sărutat mâna, ca un adevărat gentleman. Are ochii mari, albaştri şi părul ondulat. Îl cheamă Nikita-Andrei, iar mama lui îmi spune că numele acestea sunt o povară pentru el, purtând cu ele multe aşteptări, căci provin de la Nikita Mikhalkov şi Andrei Tarkovski.

Este fiul actriţei Ilinca Goia şi regizorului Dominic Dembinski, iar la 12 ani, parcă dorind să împlinească sau poate chiar să depăşească aşteptările părinţilor, Nikita joacă pe scena Teatrului Naţional din Bucureşti alături de Dan Puric în piesa "Sinucigaşul".

Este dezinvolt, vesel şi plin de viaţă. Aştepta să se vadă cu nişte prieteni după interviu, dar a răspuns cuminte la toate întrebările.
L-a surprins faptul că vreau un interviu cu EL, adică cine e el?
Înainte să pornesc reportofonul mi-a spus simplu: "am emoţii". I-am mărturisit că şi eu. Gesticulează mult când vorbeşte şi se scuză. Crede că nici nu se exprimă foarte bine, îi e teamă să nu se repete.
Îl liniştesc şi continuăm discuţia noastră la ceai, care decurge extraordinar de plăcut.
La final îmi cere un singur lucru: să scriu că e rocker. Da' să nu uit!

● Jurnalul Naţional: Cum ai făcut prima oară cunoştinţă cu teatrul?
● Nikita-Andrei: Cred, dar nu ştiu sigur, primul spectacol la care am fost era "Don Quijote" cu Dan Puric. Asta se întâmpla în urmă cu vreo 4-5 ani, eram mai mic şi nu înţelegeam mare lucru. Am mers şi la spectacolele mamei sau mă mai lua tata la filmări. M-a luat odată pe platou la "Moartea lui Alexandru Şuţţo", un film foarte bun şi acolo era un lac de unde puteam să pescuim hamsii şi când ajungeam acasă o puneam pe mama să ne pregătească hamsiile.
În ultima vreme a început să-mi placă mai mult teatrul . Joc şi în piesa "Sinucigaşul", regizată de Felix Alexa la Teatrul Naţional, alături de nişte actori extraordinari. Adică e frumos să joci lângă asemenea celebrităţi şi...talente.

● Cum te înţelegi cu ei?
● Păi foarte bine. Sunt minunaţi toţi. Şi teatrul în general e un loc în care ai face ce vrei pe scenă, dacă ai vrea. E destul de ciudat teatrul, dar e frumos. Să te duci acolo, să vezi sala în faţa ta şi să-i faci pe oameni să râdă sau să plângă.
Mă înţeleg foarte bine cu distribuţia din "Sinucigaşul". Toţi sunt drăguţi şi au grijă de mine.

● Ce ai simţit prima oară când ai primit aplauze?
● M-am simţit actor. Nu vreau să mă dau mare, dar aşa m-am simţit. Prima oară, la prima reprezentaţie aplauzele au fost normale, n-au fost foarte puternice. Nici eu nu înţelegeam mare lucru din piesă şi nu mă "infiltram" cu totul în ea, dar la următoarele spectacole a fost din ce în ce mai frumos.

● Ai o relaţie foarte frumoasă cu Dan Puric pe scenă...
● Da, ne iubim, adică eu îl iubesc şi îl respect foarte mult. Dar nu numai pe dânsul, pe toţi.

● Cum faci să-ţi intri în stare?
● Păi e destul de simplu. Adică atunci când intru în scenă la "Sinucigaşul" sunt tot eu, dar numai că în spectacol sunt surdo-mut. Mă gândesc doar la ce trebuie să fac, la ce a zis domnul Felix.

● Ce actori te impresionează, din cei alături de care evoluezi pe scenă şi nu numai?
● Marius Manole. Joacă şi el în "Sinucigaşul", dar mi-a plăcut foarte mult în "Inimă de câine" şi "Visul unei nopţi de vară". Pe el îl şi tutuiesc şi suntem aşa... ca-ntre prieteni.

● Cum îti petreci timpul liber?
● În majoritatea timpului stau pe calculator, mă întâlnesc cu prietenii, cânt la pian. Cânt de opt ani la pian şi adevărul e că în ultimul timp am fost un pic mai leneş, dar o să-mi revin.
Îmi place mult când mă uit în orar înainte să plec la şcoală şi văd că am sport în orar. Eu ador să joc fotbal. Dar mai îmi place să fac trucuri magice cu monede sau cărţi de joc în general. Cărţile de joc sunt foarte mişto. Nu prea sunt cu lectura, adică...practic nu citesc şi ştiu că o să-mi pară rău mai târziu.

● Nu ţi se pare destul de obositor câteodată să ţii pasul?
● Nu, chiar îmi place. Programul meu de viaţă e super tare! E normal pentru mine, nu mi se pare obositor.

● Dacă o să continui această cale cu cine ţi-ar plăcea să joci? De la noi sau din străinătate.
● Păi totdeauna mi-am dorit să îl cunosc pe Dan Puric şi ăsta a fost un vis îndeplinit pentru mine, să joc cu maestrul Puric. Şi mi-ar plăcea să joc cu Will Smith într-un film. "Hancock" e unul din filmele mele preferate.

● Eu aş fi crezut că preferi filmele "Harry Potter".
● Nu prea. Se intamplă acelaşi lucru în toate. Nu-mi plac filmele de fantezie în general. Îmi plac în schimb comediile. Îmi place Charlie Chaplin, iar filmul meu preferat făcut de el este "Timpuri noi" cu fabrica şi cu...e incredibil, mai ales faza cu maşinăria.

● Cum ţi-ai descrie tu viaţa la 12 ani?
● Frumoasă. Foarte frumoasă. Am tot ce-mi trebuie, am prieteni extraordinari, trăiesc într-o ţară destul de bună...

● E bine că ai 12 ani pentru că poţi să spui asta.
● (Râde.) Da e bine la 12 ani.

● Îţi place să mergi să o vezi pe mama ta la teatru?
● Da. Nu merg la toate piesele, dar îmi place să o văd jucând. Ea acum pregăteşte o piesă care se numeşte "Tectonica sentimentelor" de Erich-Emmanuel Schmitt în regia lui Nicolae Scarlat. Şi o să merg la premieră.

● Cum e mama ta ca actriţă, faţă de cum e acasă? Cum o simţi tu?
● A, apropos de asta. Ea a jucat într-un film istoric în care era o eroină, Ecaterina Teodoroiu (n.r. "Triunghiul morţii", r. Sergiu Nicolaescu). Eu eram mic şi am văzut filmul la bunici. Mama nu era lângă mine atunci şi a fost împuşcată în film, aşa că am început să plâng foarte tare, crezând că murise cu adevărat.
Dar a venit repede acasă şi mi-a explicat cum stau lucrurile. Atunci cred că am înţeles cu adevărat cum stă treaba cu actoria.
Altfel, mama e un om normal acasă, iar ca actriţă e personajul pe care îl joacă.

● Ce voiai să te faci când erai mai mic de atât?
● Când eram mic voiam să mă fac gunoier. Adică am vrut să mă fac mai multe, dar prima oară gunoier, pentru că dimineaţa, când se ridica gunoiul de pe stradă, eram absolut fascinat de maşinăria aia care ridica tomberoanele şi...ce să mai, voiam să mă fac gunoier. După aia...adoram mirosul de motorină, de benzină şi am zis că vreau să mă fac pilot de curse şi pe urmă am zis că o să mă fac motociclist. Am o groază de motociclete de jucărie. Încă le mai am şi n-o să le arunc niciodată pentru că sunt de la părinţii mei şi chiar dacă am crescut, nu le arunc. Apoi...n-am mai vrut să fiu nimic. Nu eram atât de inteligent ca să zic că vai, destinul...până când mi-a luat tata pian şi am mers şi la şcoala de muzică. Sunt la şcoala de muzică "George Enescu", unde am parte de profesori foarte buni, mi-a plăcut mult pianul.
Dar când o să fiu eu mare mă imaginez aşa: în San Diego, într-o maşină, pentru că m-a dus mama în America -am fost in New York la Ileana, prietena ei cea mai bună, şi în San Diego, la Cornelia, mătuşa ei.
Aşa... şi mă văd într-o maşină, de fapt într-un autobuz, care mă duce pe plajă. Şi pe plajă să zicem că o să cunosc o fată şi o să mă căsătoresc şi o să mă fac actor şi ...joc într-un film şi am doi copii, o fată mai mare şi un băiat mai mic, să zicem că fata are 6 ani şi băiatul 3 şi cam atât...