x close
Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri! Nu, multumesc Accept
Jurnalul.ro Cultură Teatru Greşeala de a nu ne recunoaşte strălucirile

Greşeala de a nu ne recunoaşte strălucirile

de Rodica Mandache    |    05 Apr 2011   •   20:43
Greşeala de a nu ne recunoaşte strălucirile

Am primit zilele trecute următorul SMS: „Am văzut un spectacol extr­a­or­dinar Miriam W.! Cu totul special! Afrim există într-o dimensiune greu de atins. De aici şi enorma, re­vol­tă­toarea nedreptate ce i s-a făcut, o ofensă adusă VALORII. Noapte bu­nă! Mi-e greu să vorbesc”. Nedrepta­tea despre care vorbeşte acest cro­ni­car, prietenul meu, poate cel mai sen­si­bil şi cel mai carismatic cronicar de tea­tru al acestei perioade de..., e  că nici un spectacol de Afrim n-a fost no­mi­nalizat de UNITER 2010, deşi el a avut spectacole la: Cluj – „Miriam W” de Savyon Liebrecht, Buc­u­reşti – „Câtă speranţă” de Hanoch Le­vin,  Ploieşti – „Avalanşa” de Tun­ger Cucenoglu.

Sigur! Nu poate fi nominalizată „toa­tă lumea”. Dar nominalizarea nu mai e o problemă oarecare de data asta, e chiar „greşeala noastră cea de toate zilele”.
Trăim un taifun de tragedii, su­pra­vieţuirea înseamnă „petecul de cer albastru” care prinde forme stra­nii, ciudate, neaşteptate şi uneori ne­pre­văzut de simple.
În aceste condiţii va trebui ca Arta să devină elementară, în sensul în care Hrana, Apa şi Aerul sunt elementare.

Greşeala de a nu ne recunoaşte stră­lucirile e ca o hepatită sufletească. În nebunia mediatică se pierd responsabilităţile. În epoca în care exis­ten­ţi­a­lul oferă „surogatul pentru toate”, ori­ce mişcare greşită în alegerea grâ­ul­­ui de neghină ne distruge.
Citesc din nou SMS-ul şi mă gân­desc că juriul format din cele trei doamne poate s-a gândit că Afrim e ma­re oricum, că dacă este cel mai bun nu are nevoie de premii. Aşa e!? Şi noi!? Noi!!!

Premiile erau şi pentru noi. Recunoaşterea faptului că nu ne-am pierdut busola, că nu am ui­tat ultimele şapte cuvinte ale lui Iisus, că putem alerga şi chiar zbura, ARTA CA O RUGåCIUNE. De fapt, vorbim despre supravieţuire. Trebuie să res­pirăm aer curat. Şi Puterea şi Mân­tuirea numai în noi sunt. Totul devine uşor când suntem cinstiţi cu sufletul şi simţirea.

Pentru mine, visătoare de profesie, regizorul Radu Afrim, cu spectacolele sale ciudate, dureroase, me­ta­fizice, este făuritor de conştiinţe. Ope­ra lui depăşeşte în moralitate autorul, căci opera lui răspunde unor aspiraţii ideale. Spectacolele lui încep dincolo de uşa unde se opreşte individul cel de toate zilele. Spectacolele lui Afrim sunt muiate în Libertate şi toate-mi pun o întrebare la care-mi dau şi răspunsul:
– Dar prezentul cum îl priveşti?
– Cu mare atenţie!

De multe ori s-au făcut greşeli în pro­nos­ticări, alegeri, premieri, apre­ci­eri. Un mare  actor, la un moment dat cel mai mare, pe numele lui Peter O’Toole, şi-a început speech-ul său când i s-a acordat Oscarul pentru toa­tă Activitatea (pentru mine ăsta nu e premiu): „Am fost Dra de onoare de 15 ori, dar niciodată mireasă, ni­cio­­dată mireasă”. Ironie, persiflare, glu­­mă tristă şi conştiinţa că-şi cu­noaş­­te valoarea. Dar şi pe la noi au fost: Richard al III-lea al lui Iureş (Ma­nuţiu), Bogdan Jolt – Dr Astrov (Ashlee Sechn). Regele Lear al lui Ma­rian Râlea (Tompa). Lista e lungă şi cine este înscris acolo e „cineva”. Po­a­te că ştie Dumnezeu ce face.

Radu Afrim, cu toată tinereţea şi ciu­­dă­ţeniile lui, este un „clasic”. E avid de tot ce e nou, de tot ce se-n­tâm­plă aiurea, de lucrurile as­cun­se, de cre­­­dinţa în importanţa vie­ţ­ii. E ne­ti­că­loşit. Apăr candoarea lui su­­fle­teas­că, apărându-ne pe noi toţi.
Sigur, are mulţi admiratori, are şi ­duş­­mani, care nu lipsesc niciodată de la premierele lui, unde-l vampiri­zea­ză metodic. Trebuie aplaudat Afrim, pentru că alături de Dabija, A. Şerban, Kordonski, Mănuţiu, Tom­pa, Tocilescu, Purcărete scrie cro­­nica vie a acestor vremi minim­a­lis­te în mari tensiuni sociale. Cred că spec­­tacolele lui Afrim oferă Lance şi Scut într-o splendidă comunicare de Adevăr Viu.

Să ne recunoaştem greşeala du­re­roa­­să a noastră, a tuturor, numindu-l pe regizorul poetic şi scriitor de o geo­­gra­fie lirică inconfundabilă cel mai bun regizor care nu a fost nomi­na­­li­zat la Premiile UNITER 2010 şi re­­ve­nind la SMS-ul prietenei mele: „Miriam W.”, este poate spectacolul care a făcut UNITER să piardă TIMPUL lucrurilor.
PS: Juriul de sub acesta nu e ales de Caramitru, ci de Asociaţia Criti­­cilor care n-are patimi cu ACTORII, cri­­tici care au responsabilitatea miş­că­­rii teatrale româneşti şi a re­zis­ten­ţei prin cultură.

×
Subiecte în articol: teatru