La Chişinău, nevoie de teatru din România

Când se trece Prutul mai uşor, mai puţini artişti ajung în Moldova
În Moldova de peste Prut, ca şi în România de altfel, spectacolul de teatru atrage publicul, indiferent de vremurile vitregi în care se zbate cultura. Dar dacă spectacolul vine de la Bucureşti, trebuie să-ţi cumperi din timp bilet, căci în ziua în care e programat abia de mai găseşti bilet pentru loc în picioare. Da, la Chişinău se vând bilete la teatru şi pentru locuri în picioare. S-a întâmplat şi la reprezentaţiile cu producţia Teatrului Nottara “Umor, amor, fior de dor... în Bucureşti”, din 30 şi 31 martie, care s-a jucat la Teatrul Naţional “Mihai Eminescu”. Trupa bucureşteană a efectuat un turneu cu acest spectacol ca urmare a unui proiect iniţiat de cele două instituţii privind schimburile culturale.

E aşteptat teatrul din Bucureşti la Chişinău. După 1989, a fost mare interesul publicului basarabean pentru teatrul din România. În anii '90, mergeau în oraşe din stânga Prutului mulţi artişti, cu spectacole bune. Apoi trecerea peste Prut a devenit mai anevoioasă. Nu mai exista atâta interes şi atâta voinţă, ca înainte. Totuşi, publicului nu i s-a stins dorinţa de a vedea în continuare teatru cu actori din România.

Văzând pe afiş titlul “Umor, amor, fior de dor... în Bucureşti”, lumea s-a înghesuit să vină să vadă spectacolul. Chiar dacă nu au avut suficientă informaţie despre această creaţie teatrală atipică, crezând că e o piesă ca multe altele jucate în teatru, spectatorii s-au arătat mulţumiţi de ceea ce au văzut. Regizoarea spectacolului, Diana Lupescu, a gândit pe un scenariu propriu o montare în care reînvie Bucureştiul de altădată, alegând să prezinte oamenii şi moravurile lor, cu muzici şi dans, cu cabaret şi cafenele, toate ştiute la început de secol XX şi chiar mai înainte. Actorii cântă, dansează, îşi spun replicile, iar pe un ecran al scenei se perindă imagini cu clădiri şi oameni din Bucureştiul vremurilor apuse. Pe scenă, lumea lui Caragiale şi lumea Cărăbuşului lui Tănase. A răsunat muzica lui Zavaidoc, a lui Cristian Vasile, a Mariei Tănase, dar şi versuri de  Minulescu sau de Topârceanu... Iar atunci când “Balada chiriaşului grăbit” a lui Topârceanu s-a auzit de pe scenă publicul parcă fremăta; poate că unii ştiu că acest poet a fost în 1926 director al Teatrului Naţional din Chişinău.

Pe măsura prestaţiei lor, au fost aplaudaţi actorii Crenguţa Hariton, Ioana Calotă, Raluca Gheorghiu, Cristina Păun, Roxana Colceag, Alexandra Timofte, Gabriel Răuţă, Cristian Nicolaie, Vlad Gălăţianu, Alexandru Mike Gheorghiu şi Ionuţ Anghel.
A prins la Chişinău acest spectacol.  Chiar dacă unii tineri păreau nedumeriţi la început, deoarece, aşa cum menţionam, crezuseră că e un spectacol de teatru specific, şi-au exprimat mulţumirea că au putut vedea aşa ceva.

M-a interesat opinia specialiştilor. Criticul de teatru Larisa Ungureanu a mărturisit că a rămas “plăcut impresionată” de imaginea unui Bucureşti interbelic, pe care l-a simţit întotdeauna în suflet. “Evident că m-am născut mult mai târziu şi aveam doar amintiri din amintirile părinţilor şi buneilor mei, care au trăit în România Mare. Ei aveau ce povesti. Mi-a plăcut compoziţia acestui spectacol, fin şi frumos. Mi-a plăcut jocul actorilor, plasticitatea lor. Cred că ar fi un îndemn şi pentru creatorii noştri de teatru să facă un spectacol despre Chişinăul interbelic, fiindcă ar avea ce spune, iar publicul ar avea ce învăţa. Este genul teatrului de revistă care se practică la noi, dar într-o formă mai rudimentară. Este o lecţie pentru actori şi ţine de măiestria actorului. Este un spectacol care face bine sufletului; împle nişte goluri...”, a spus Larisa Ungureanu, care şi-ar fi dorit să vadă pe ecran şi mai multe imagini despre Bucureştiul vechi, despre moda bucureşteană. Ea nu a ezitat să remarce că “tocmai acum când Prutul parcă se trece mai uşor vin mai puţini artişti la Chişinău”.

Şi scriitorul ieşean Nichita Danilov, proaspăt director adjunct al ICR Chişinău (turneul s-a efectuat cu sprijinul ICR), a văzut spectacolul. El cunoaşte foarte bine viaţa culturală din Moldova din stânga Prutului, mai ales pe cea literară, dar nu îi este străină nici viaţa teatrală. Ne-a spus că se simte “o oarecare distanţă” între scriitorii, artiştii din România şi R. Moldova şi că cei din Bucureşti ar trebui “să vină ceva mai des aici, să participe afectiv în acest spaţiu unde, iată, cuvintele limbii române chiar dacă se întorc la matca lor mai poartă urmele sârmei ghimpate”.

“Aici e un spaţiu vitregit de istorie dar în acelaşi timp şi privilegiat, pentru că a acumulat multă suferinţă, multă nostalgie şi cred că datoria noastră e să întreţinem focul, deja aprins, ca aceste spiritualităţi să se contopească.”

În opinia lui Nichita Danilov, producţia Teatrului Nottara este “un spectacol bine ales şi bine primit de publicul de la Chişinău, e un spectacol care are şi umor, şi nostalgie, conţine şi imagini dintr-un Bucureşti vechi, imagini şi muzică retro, care aduce Bucureştiul aici la Chişinău”.
“E nevoie ca teatrele din România să vină la Chişinău şi teatrele din Chişinău să aibă turnee în România. Aici este un extraordinar public”, a afirmat apreciatul poet şi prozator.

La Chişinău, în ultima zi a lui martie, în prospeţimea dimineţii, pe Aleea Scriitorilor din Grădina publică “Ştefan cel Mare”, puteai vedea, depuse la bustul lui Nichita Stănescu, flori frumoase din care emana puritatea, precum poezia neuitatului poet, de la naşterea căruia s-au împlinit 80 de ani, la 31 martie. Pe cărările din acest parc, Nichita trecea odată, sfidând prezenţa vigilentului miliţian, care parcă din întîmplare pica tocmai unde era şi poetul. I-am văzut pe actorii Teatrului Nottara cum s-au oprit şi au admirat chipul în bronz al celui care a lăsat o poezie perenă. S-au bucurat, văzând însemnul dragostei şi al respectului. Cred că au simţit şi ei, la sfârşitul spectacolului lor, respectul, aprecierea publicului.