Massaci a creat în scenă finalul unui roman de Bulgakov

“Roman teatral” la “Nottara”, o frumoasă metaforă.
Romanul neterminat al lui Mihail Bulgakov “Însemnările unui răposat”, scris în 1936-1937 şi publicat în Uniunea Sovietică abia în 1965, într-o revistă, cu titlul “Roman teatral” (ambele titluri figurau în notele scriitorului în aceeaşi ordine), a fost adaptat pentru scenă, în Rusia, de foarte puţine ori. În România pare că nimeni nu s-a încumetat până în stagiunea curentă să facă o variantă teatrală (baza de date a Institutului de Memorie Culturală – cIMeC nu indică nici o montare).

De curând a fost adus la rampă spectacolul “Roman teatral” la “Nottara”, regizat de Vlad Massaci, dramatizarea aparţinând lui Bogdan Budeş. Curiozitatea publicului, desigur e vorba despre publicul avizat în primul rând, este mare, pentru că în “Roman teatral” se vorbeşte despre culisele din teatru, despre lumea scriitorilor. Pe Massaci l-a interesat, aşa cum ne-a şi mărturisit, partea principală a romanului, cea legată de teatru, fiind eliminată astfel partea cu literaţi.

Cu siguranţă, a fost o muncă grea pentru Budeş atunci când a început să decupeze scene din text. Dar s-a lăsat prins în mrejele ideilor lui Bulgakov, unul dintre scriitorii săi preferaţi. După ce a tras o linie, s-a înfăţişat cu ce i-a ieşit la Vlad Massaci, care a avut părerile sale. Într-un fel, au lucrat la patru mâini, cum se spune.

Spectacolul e o frumoasă metaforă, cu accente parodice, despre viaţa din interiorul unei instituţii teatrale, cu prototipi. Vorbind despre Teatrul independent, Bulgakov a avut în vedere Teatrul de Artă din Moscova (MHAT) şi persoane concrete din această instituţie – de la director – marele Stanislavski, regizor şi pedagog, reformatorul teatrului, creator al celebrului sistem de arta actorului, la adjuncţi, regizori, actori şi actriţe, la secretar literar şi secretară... În centru e Maksudov (alter ego, adică al doilea eu al lui Bulgakov).

Avându-l în echipă şi pe ingeniosul scenograf Andu Dumitrescu, Massaci lasă să se vadă la începutul spectacolului doi pereţi albi (nişte storuri) şi un bec atârnat. E camera lui Maksudov (Ion Grosu), dramaturgul care încearcă să se sinucidă. Scrisese o piesă, “Zăpada neagră”, sperând ca teatrul să i-o accepte spre montare. Cei doi pereţi albi sunt ca două coperţi ale unei cărţi; Massaci i-a văzut şi ca pe nişte “foi albe ale unei cărţi nescrise”. Pe măsură ce apar în scenă oameni şi obiecte – taburete, apoi mese, toate de culoare întunecată, maşina de scris, telefonul negru –, care pot veni şi dispărea orcând prin aceşti doi pereţi, Maksudov creează personajele, toate sunt în imaginaţia sa, sunt fantomatice. Elementele întunecate de decor dau senzaţia de cerneală, de tipăritură. Sunt litere, cuvinte ce încheagă piesa. Lumea teatrului cu pricina îl vizitează pe dramaturg în camera sa. Această lume care intră şi iese prin cei doi pereţi îl chinuie pe Maksudov, cel neînţeles în epoca sa, de aceea vrea să se sinucidă. Ideea sinuciderii e prezentă deci în prima scenă şi este amânată atât timp cât se desfăşoară acţiunea.

Vlad Massaci crede că este de datoria sa, dar şi a altor artişti, să aducă în faţa publicului astfel de teme: “M-am gândit că un spectacol ne-ar putea vorbi despre o lume din care am plecat şi despre una în care ne-am putea îndrepta. Întotdeauna sunt interesat de zona socială şi politică, numai că nu îmi place să vorbesc direct despre ea, ci prin intermediul metaforelor”.

De remarcat faptul că Massaci încredinţează unui singur actor mai multe personaje. Dacă în roman Diavolul apare doar la început şi “se pierde undeva pe drum”, regizorul şi coechipierii săi au creat al doilea personaj principal, căci prin neterminarea romanului şi-au permis aşa ceva. Bunăoară, Diavolul “apare în mai multe figuri”, el luând chipul pe care şi-l doreşte. Şi lui Massaci i-a venit ideea de a-i da lui George Alexandru să interpreteze trei personaje, care ar fi unul singur. Şi actorul o face foarte bine şi zău foarte convingător, încât te poate înfricoşa.
 
Aminteam de metaforă. Ca o metaforă, legată de numele celui care apăsa cu cizma criminală peste societate, Stalin, regizorul a adăugat şi “celebra aşteptare” a lui Bulgakov, aşteptarea unui telefon ce ar putea veni de la tiran. Acesta este sensul telefonului de pe podea, care sună, sună, sună şi doar Diavolul răspunde, căci e prezent mereu.

Lipsa finalului i-a permis totodată regizorului să-l lase în picioare pe Maksudov atunci când acesta se împuşcă. Massaci motivează scena astfel: “Atunci când alegi o cale onorabilă, întotdeauna rămâi în picioare (...) Bulgakov a rămas Bulgakov. Tot i s-a ridicat statuie”.

Şi despre echipa de actori, tot numai de bine. Fie roluri principale, fie roluri mici, dar la fel de importante, spectacolul e ţesut de actori cu multă fineţe. E un merit al lui Massaci, mergând pe ideea de echipă la facerea unui spectacol; şi încearcă să o ţină aproape. De aceea reuşeşte. A reuşit alături de cei menţionaţi, dar şi de restul actorilor din distribuţie, printre care Alexandru Repan, Dani Popescu, Gabriel Răuţă, Alexandru Mike Gheorghiu, Viorel Comănici, Ada Navrot, Ion Haiduc, Catrinel Dumitrescu, Camelia Zorlescu, Ioana Calotă.