Ştefan Iordache, acel actor care defineşte viaţa, generaţia, timpul trăit

De cand l-am vazut intaia oara pe scena l-am tras in inima mea, unde a locuit mereu. Si astazi tot acolo este!

Cred ca mi-a placut in primul rand ceva ce nu stiam sa explic: o blandete ascunsa intr-un seif bine inchis, o seve­ritate si un umor ce-i dadeau lui o aura deosebita. Si o teribila vulnerabilitate, care, paradoxal, devenise arma lui cea mai de pret. Si mai avea ceva, cand juca un rol, intr-un spectacol, ceilalti actori de toate calibrele deveneau stralucitori, deveneau foarte talentati.

Cred ca si-a determinat stilul propriu la absolvire, in acel celebru 'Ascensiunea lui ARTURO UI poate fi oprita'. Era atat de bun, de matur, de special... isi ga­sise rolul. A fost norocos atunci si a fost norocos si mai tarziu. Ce Hamlet minunat! Si e norocos si astazi, cand in amintire devine din ce in ce mai pretios.

La Teatrul Mic venea de la Teatrul Nottara, unde jucase mult si felurit si unde fusese foarte iubit de Horia Lovinescu, George Constantin, de actori, de regizori, de tehnicieni.

Dar Dinu Sararu este cel care a montat piatra scumpa intr-un inel pretios. Aici, la Teatrul Mic, s-a desavarsit si pentru ca erau anii desavarsirii, dar si datorita lui Dinu Sararu.

Si totusi, nu se pot uita 'Tigrul' lui Schisgal atat de misterios, incat si astazi il cant in acea forma cand fac cu studentii piesa, nu-l pot uita in 'Ghel­derode'. Scria pe atunci un cronicar danez. 'Stefan Iordache radiaza o asemenea forta, incat orice bariera in ceea ce priveste neintelegerea limbii dispare.' Sau 'Raskolnikov' despre care intr-un ziar din Belgrad scria:

'Un talent luxuriant, exprimat prin gesturi si intonari de care sunt capabile numai o intuitie actoriceasca excep­tionala si o tehnica actoriceasca desavarsita'. Era in anul 1970 si Stefan avea 30 de ani neimpliniti.

Si pe urma a venit 'Hamlet'! As vrea sa pot gasi cuvintele potrivite pentru magia pe care am trait-o la acel Hamlet pus de Dinu Cernescu.

Sunt sigura ca daca nu as fi fost in sala la vizionare, la acel spectacol, ceva din mine nu se tulbura, ceva din mine ramanea nenascut. Nu se vorbeste prea mult de acel Hamlet, dar acela a fost cel mai bun, mi-a dat capacitatea de a intra intr-o lume plina de umbre, o lume fascinanta. Era un Hamlet sarcastic si vulnerabil, suferind si complice la coruptia umana. Mi-a placut enorm.

Presa internationala scria: 'Romania n-a reusit sa dea un Soljenitin, dar exista Hamletul romanesc', scrie Stefan in cartea Ludmilei Patlanjoglu. Mai stiu ca la fiecare spectacol cu Hamlet slabea cate patru kilograme.

Ma gandesc la Stefan Iordache ca la acel actor care defineste viata, generatia, timpul trait. Cat a trait el, nu a existat monstruoasa limitatie a functiei actorului.

Actorii conditioneaza prezentul si viitorul, iar unii dintre ei si dupa ce dispar marcheaza si eticheteaza creatia. In tot ce facem exista si: 'Oare Stefan ce-ar fi zis?'. Inca exista tulburator printre noi. Avem nevoie de melodii cu luna.

Studentii au adus multe cantece. De la 'Pe bolta cand apare luna' pana la 'Black Moon'. Le ascultam si printre cantece cineva a inceput sa recite. Versuri de Nichita Stanescu. Era Stefan. A fost ca si cum ar fi venit in vizita la mine. Am fost in calatorie in cautarea absolutului.

Iar versurile sunt acestea: 'Iesise-n calea sufletului meu/aiurea, din trotuare, Dumnezeu,/ dar seara grea de stele si de lut/ ardea pe strazi si nu l-am cunoscut.// In felinarele cu iz de scrum/ ochi de pisica-mi licareau in drum/ si pasul greu mi se-asternea natang/... si fluieram, asa, ca sa nu plang.//Dar tot credeam ca poate viermii moi/ nu cresc in ochii mei pustii si goi,/ nici in surasul meu nedaruit/ si tot credeam ca poate n-am murit.// Iesise-n calea sufletului meu/ aiurea, din trotuare, Dumnezeu/ dar nu l-am cunoscut si, gol de gand,/ trecui asa nainte, fluierand'. (Cantec vechi de luna noua).