Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Producțiile „Mici crime conjugale” și „O zi de vară” sunt programate pentru 19, 20 și respectiv 21 martie.
Anunț special: Festivalul Internațional de Teatru de la Sibiu va avea loc în acest an între 20 - 29 august
„Mici crime conjugale”, un spectacol de Mariana Cămărășan și Amalia Iorgoiu, este prezentat în avanpremieră de către TNRS, pe 19 martie, reprezentația fiind urmată de premiera din 20 martie. Pe 21 martie, spectacolul „O zi de vară”, regizat de Ofelia Popii, se alătură, completând experiența acestui weekend special.
„Mici crime conjugale” - o poveste despre iluzii și deziluzii
Mici crime conjugale. Foto: TNRS, Dan Șușa
Ce mai înseamnă realitatea după pierderea memoriei? Mai ales, ce înseamnă realitatea celuilalt? Spectacolul semnat de Mariana Cămărășan și Amalia Iorgoiu este o explorare sinceră a sentimentelor și a ideii de cuplu, privit ca un pact între doi asasini. Personajele interpretate de Diana Fufezan și Adrian Matioc explorează granița fragilă dintre iubire și memorie, demonstrând că până și cele mai nevinovate minciuni ascund adevăruri. Spectacolul are la bază textul lui Eric-Emmanuel Schmitt, unul dintre cei mai apreciați scriitori ai momentului, cu 20 de premii și distincții literare primite până în prezent. Avanpremiera spectacolului poate fi vizionată pe 19 martie, iar premiera în 20 martie, începând cu ora 19:00.
Sinopsis
Poate supraviețui iubirea? Nu numai după diminuarea impactului inițial al primei întâlnirii, dar chiar și după confruntarea cu timpul, cu iluziile și deziluziile, cu amăgirea și dezamăgirea?
După ce Gilles își pierde memoria în urma unui accident casnic, soția sa, Lisa, îl ajută să redescopere casa, să-și redescopere existența, dar și viața conjugală, pentru ca, eventual, ambii să și-o reconsidere. Problemele de comunicare și diferențele majore de percepție a vieții și a relației lor de cuplu, ce trebuiau lămurite și împărtășite, capătă astfel o nouă anvergură. Tăcerile trebuie să fie înlăturate, iar frustrările scoase la suprafață. Rămâne de văzut ce va rămâne dintr‑o căsnicie atunci când toate cărțile vor fi date pe față...
Eric-Emmanuel Schmitt (n. 1960), prozator și dramaturg, este unul dintre cei mai populari și apreciați scriitori ai momentului ale cărui cărți au făcut și încă fac parte din listele de bestseller-uri din numeroase țări. După ce a absolvit în 1983 cursurile prestigioasei École Normale Supérieure din Paris, a obținut titlul de doctor în filozofie trei ani mai târziu. Debutul său ca dramaturg din 1991 este bine întâmpinat, însă următoarea sa piesă de teatru, „Vizitatorul”, îi va aduce, cu adevărat, recunoașterea unanimă din partea criticii. Începând cu anul 1994 începe să publice constant, pe lângă piese de teatru, romane („Secta Egoiștilor”, „Evanghelia după Pilat”, „Adolf H. Două vieți” etc.), nuvele și proză scurtă (cea mai cunoscută fiind „Oscar și Tanti Roz”). A primit peste 20 de premii și distincții literare, iar în 2011 a fost recompensat de Academia Franceză cu Grand Prix du Théâtre pentru întreaga activitate. Tot în 2001 primește titlul de Chevalier des Arts et des Lettres.
Mici crime conjugale. Foto: TNRS, Dan Șușa
Mariana Cămărășan – „nu reușesc, oricât aș încerca, să duc până la capăt actul sincerității/ amețitor ca mersul pe sârmă, la mare înălțime, fără plasă de siguranță/ reînvăț să trăiesc nemijlocit de cuvânt, de imagine, de semn, de sugestie,/ în afara spațiilor teatrale cu sunete sintetizate și lumini de reflectoare/ în adierea vântului, în fața cerului, pădurilor, apelor, dealurilor și munților/ dar îmi sună în cap replici știute și neștiute din montări trecute și viitoare/ spectacolele mele – casele, iubirile, viețile, visele, minciunile și adevărurile mele”
Amalia Florina Iorgoiu – „Întotdeauna am fost în căutare de cuvinte. Înainte pentru poezii, iar acum și pentru spectacole. Dar cuvintele se nasc din trăiri și imaginație, prin urmare nu fac altceva decât să trăiesc și să visez prin și pentru poeziile mele sau spectacolele pe care le voi face. (...)
Sunt la o răscruce și caut. Nu vreau să mă întorc, dar înainte e ceață. Știu doar că dincolo de ceață sunt eu. Despre asta este teatrul, despre sine și nenumăratele descoperiri, despre limite depășite și surprizele pe care le ai pe drumul ăsta către tine. Despre întrebări. Despre neînțeles ce trebuie înțeles. Personajul. Cât de surprinzătoare pot fi unele acțiuni ale sale (chiar și pentru el, devenindu-i povară) sau lipsa sa de acțiune. Pentru a-l înțelege și cunoaște, cât cauți în tine și dincolo de tine... Și uneori, stând față în față cu un personaj, un necunoscut la început, mă întreb dacă spectatorul ar vrea să-l cunoască, dacă drama lui nu ar fi prea dureroasă pentru el... Nu aș vrea să provoc doar durere ci s-o însoțesc cu puțină compasiune, înțelegere, îngăduință, acceptare, bucurie, iluzie, visare, liniște, tihnă... (...)
Mi-aș dori să pot aduce pe scenă povești care să ne facă pe toți mai buni, care să ne amintească să fim îngăduitori, să acceptăm că suntem diferiți, că fiecare are adevărul lui, credința lui... că toți suntem oameni cu sentimente și ducem cu noi povești. (...)”
Mici crime conjugale. Foto: TNRS, Dan Șușa
MICI CRIME CONJUGALE
De Eric-Emmanuel Schmitt
Un spectacol de Mariana Cămărășan și Amalia Iorgoiu
Distribuția: Diana Fufezan și Adrian Matioc
Sanda Anastasof - asistență de regie, adaptare cinematografică a spectacolului de teatru
Alexandru Condurache - regie film, editare și montaj
Diana Iabrasu – operator imagine
un spectacol și un exercițiu cinematografic de Mariana CĂMĂRĂȘAN și Amalia Florina IORGOIU (regie, scenografie, adaptare, sound/light/video design)
”Așa ceva nu se poate ierta! – Acceptă că te iert!”
sau
limita dincolo de care numai minciuna mai poate scoate la lumină adevărul
Testimoniale Mariana Cămărășan și Amalia Iorgoiu - Mici crime conjugale
Mici crime conjugale – este un spectacol care deschide ca un bisturiu delicatul țesut de iluzii și așteptări ce acoperă iubirea, pentru a ajunge să privim în ochi misterul ce leagă doi oameni și face ca dragostea să dureze. Cum am putea explica iubirea? Ce cuvinte potrivite i-ar putea cuprinde inexprimabilul. În iubire suntem fragili si vulnerabili asemenea copiilor, suntem frumoși și buni asemenea îngerilor, viața are sens. Prin iubire – cea mai mare forță din univers, noi – născuți din iubire – ne împărtășim cu viață, în drumul nostru spre marea și adevărată Împărtășire, ne împlinim, descoperim sensul, existent dintotdeauna, ascuns uneori privirii noastre, minții noastre, inimii noastre.
„Teatrul este conspirație” (Theodor Domnicar – filozof, vizionar, scriitor, autor al viitorului roman Nu există nici un secret), o conspirație menită să detroneze orice dinastie a preconcepției, o conspirație vindecătoare, revelatoare, care deschide de fiecare dată, ca prima dată ochii copilului din fiecare dintre noi. Mai mult ca oricare altă artă – teatrul te pune în contact cu bogăția infinită a trăirii, asiști în plină desfășurare la viața intimă a iubirii care se naște între oameni. Asiști, te conectezi, vibrezi, te oglindești, comunici, avansezi în drumul tău spre propriul suflet, îți confrunți condiția, îți descoperi sau îți întărești credința profundă, autentică, puternică – necondiționată de nimic exterior, nici de formare, nici de educație, nici de experiență, independentă de orice formă de prejudecată, dogmă, sau normă socială.
Mici crime conjugale. Foto: TNRS, Dan Șușa
Diana Fufezan, Adrian Matioc, Sanda Anastasof (asistent regie TNRS Sibiu) – sunt oamenii pe care i-am întâlnit în acest proiect pe care îl semnăm generic – un spectacol de Mariana Cămărășan și Amalia Florina Iorgoiu – pentru că participarea la nașterea acestui spectacol împletește ca într-un sistem de vase comunicante, contribuția artistică și mai ales umană, dincolo de specificitatea funcției fiecăruia, a tuturor celor care și-au adus contribuția și au participat direct la nașterea și construcția acestui DAR, acestui act teatral și exercițiu cinematografic: Constantin Chiriac (director TNRS Sibiu), Claudia Maior (manager proiect), Cristian Istvan Racz (șef producție), Coca Ovidiu (regizor tehnic), Alexandru Condurache (regizor de film), Diana Iabrașu (operator imagine), Ana Dumitru (recuzită), Elena Hârșan (cabine), Elena Vlad (machiaj), Camelia Banu si Anca Vintilă (croitorie), Mihai Părău (maestru de lumini), Sergiu Pașcalău (lumini), Constantin Todirenchi (sunet), Claudiu Mihăilescu (video designer), Alexandru Ucă (masinist șef), Nicolae Muntean (tâmplărie) Ioan Balea (atelier mecanică), Alin Gavrila (pictură) Dragoiu Petrica, Todor Mircea, Stoica Ionut, Sadean Ioan (mașiniști), Ovidiu Fetean (merceolog), Andrei Șerban (secretar literar), Dan Șușa (fotograf), Silviu Tomișteanu (grafică afiș).
La finalul montării constatăm că textul lui Eric Emmanuel Schmitt, în interpretarea Dianei Fufezan și a lui Adrian Matioc, ne face să plecăm acasă cu replici despre care știm deja că vor amprenta memoria acestui spectacol, replici asemenea unor haiku-uri: așa ceva nu se poate ierta – acceptă că te iert – cuplul este programat ca o ființă vie – acordă încredere – femeile confruntă realitatea, bărbații visează la libertate – în mine sunt două ființe – două creiere, pășesc alături de dublul meu – ”raționalismul” dragostei: să iubim cât ne țin iluziile – tu ai ucis străinii care deveniserăm... te iubesc și asta mă ucide.. a trecut un înger.
Cuplul își are propria sa viață, niciodată pe de-a-ntregul controlabilă, revelatoare, având asupra celor care îl formează un impact decisiv în drumul fiecăruia spre individuare - spre împlinirea propriului destin. Textul abordează tema realității relației de cuplu care depășește aparența de bine sau de rău și, mai ales, depășește zona de așteptări pe care le avem în raport cu ideea de cuplu. Se vorbește aici despre un dublu al fiecărui personaj, despre o parte necunoscută sau mai puțin controlabilă a fiecărui personaj și a fiecăruia dintre noi. Eric Emanuel Schmitt – autorul textului – se apropie și dezvăluie, până la limita dincolo de care stăpânește misterul, surprinzătoarea anatomie a iubirii dintr-o perspectivă psihologică, dar mai ales filozofică, așa cum întâmplă în tot ce scrie.
Diana Fufezan și Adrian Matioc, secondați de Sanda Anastasof, creează două personaje puternice al căror univers este unul bogat amprentat de vocația fiecăruia, de cerebralitatea literaturii pe care o scrie Gilles Sobiri și de gingașa, neiertătoarea perspectivă a picturii în care Lisa Sobiri surprinde la un nivel extrem de profund conexiunea, legătura aproape metafizică dintre doi oameni care formează un cuplu.
Apropierea de text s-a produs în etape succesive, de la lecturile personale, la lectura și adaptarea realizată împreună, uneori într-o acerbă luptă de a descoperi sensul exact al fiecărui cuvânt, alteori bucurându-ne de ramificațiile pline de umor ale situațiilor, dezvoltând permanent drumul de imaginație și cunoaștere a istoriei nevăzute a celor doi. Adaptarea a fost un proces delicat, realizat cu grijă și atenție pentru a surprinde multiplele și complexele asocieri ce se nasc, pentru a surprinde cum cad, cum se așază, cum se compun și cum prind viață cuvintele, impactul pe care îl au asupra actorilor. Puternica încărcătură filozofică a potențat căutarea și nevoia de a surprinde mai ales viața acestui cuplu, dincolo de cuvinte.
Mariana Cămărășan și Amalia Iorgoiu. Foto: TNRS, Dan Șușa
Lumea pe care am imaginat-o pentru a spune această poveste, este o casă, un univers compus din cele două energii – cea masculină și cea feminină, energia a scriitorului care ordonează într-un sens rațional lumea („cuplul este o casă a cărei cheie se află în posesia locatarilor ei”) și energia pictoriței care exprimă ceea ce vine din inconștient, ceea ce e instinctiv în iubire („te iubesc și asta mă ucide”). Având, prin arta fiecăruia, exercițiul cercetării asupra legăturilor dintre oameni, exercițiul de a surprinde psihologia de cuplu și principiile filozofice ce guvernează viața trăită împreună, cei doi se luptă cu argumente extrem de precise, se poziționează în multiple perspective, și definesc de fapt personajul principal al acestei povești – iubirea. Despre viața iubirii este vorba, despre cum se naște, și mai ales cum renaște când se credea pierdută.
Unul dintre personaje, bărbatul, scriitorul, scrie și romane polițiste, iar, la un moment dat, spune despre sine că se simte ca unul dintre personajele sale care cercetează locul crimei. Cu toții avem o lupă asemănătoare cu cea folosită de el. Din când în când, trebuie să o folosim, să avem curajul să o facem pentru a putea vedea adevărul nostru.
Transformarea spectacolului în film este mai mult decât interacțiunea cu un spațiu nou, mai mult decât simpla adaptare în dinamica mișcării. Construcția scenică și mai ales construcția personajelor, parcurgerea întregului proces de creație a personajelor de către actori, înainte de filmare, au fost lucrurile care ne-au ajutat enorm, dar care nu sunt suficiente pentru a putea atinge sufletul spectatorului de dincolo de ecran. Există ceva însă, ceva ce numai filmul are: detaliul, principalul mijloc de transpunere a realității emoționale dincolo de orice ecran. Și montajul – supune atenției, concentrat, esența fiecărui moment.
Experiența pe care TNRS o propune, realizarea unui film, creează și pentru actori și pentru regizori, prilejul de a aprofunda temele personajelor, dar mai ales trăirile actorilor. Conceptul regizoral inițial, dat fiind universul artistic al personajelor, dublul, umbra pe care fiecare le descoperă, punea în relație „realitatea” (cea reprezentată de fapt de realismul decorului – casa în care s-a filmat) cu teatrul – pe care ne-am dorit în felul acesta să-l definim ca loc în care ceea ce nu se vede iese la lumină. A găsi dozajul perfect în interpretare, a găsi forța de a se conecta imediat cu interiorul personajelor, a fost, după părerea noastră un element care dă vigoare și forță demersului teatral la care ne-am întors și care este montarea spectacolului pe o scenă, cu lumini, sunet și imagine controlate. Energia care s-a creat între cele două personaje în această interpretare a Dianei și a lui Adrian este atât de puternică, încât a devenit foarte delicată spargerea sa. Așa că am decis să realizăm două produse culturale distincte, independente, pe care le leagă doar distribuția celor doi actori, în rolurile Lisa și Gilles. Prin film vrem să spunem aparent aceeași poveste, dar există, am acceptat și am dezvoltat asta, diferențe semnificative în percepția teatrului și filmului. Este ca și cum ne-am afla în mijlocul unor oglinzi paralele, asemenea ecranizărilor și dramatizărilor. Este greu de spus care este mai bogat – spectacolul sau versiunea sa de film – pentru că în teatru energia pe care o creează prezența actorului este foarte puternică pentru public, iar în film detaliile îți permit să surprinzi sufletul omului. E un balans între cele două propuneri și sperăm ca publicul să accepte, să înțeleagă și să se bucure de ambele versiuni ale acestei povești. Și mai ales să iubească acest spectacol, așa cum îl iubim noi.
Există un iz de roman polițist în această poveste. Există un eveniment care s-a petrecut și care trebuie deslușit și fiecare personaj are o viziune despre ce s-a întâmplat. Le-am recomanda spectatorilor să vină la teatru cu o lupă, tocmai pentru că acea parte necunoscută – nu doar a personajelor, ci și a fiecăruia dintre noi – merită căutate în universul acestui cuplu. Știm că avem cu toții această lupă, ne trebuie doar curajul de a o folosi, de a vedea dincolo de iluzii, de prejudecăți, de așteptări, de noțiunea de dreptate, pentru că iubirea este dincolo de toate acestea.
Mici crime conjugale. Foto: TNRS, Dan Șușa
Există o replică superbă în spectacol: „Ceea ce ne leagă e misterul. Misterul că-ți plac și misterul că-mi placi. Misterul că durează.” Despre asta a vrut să vorbească Schmitt – despre condiția care poate face iubirea să dureze, dincolo de cuvinte, de rațional. Despre asta vrem să vorbim și noi, cu recunoștință fața de autor – care ne-a îmbogățit prin creația sa –, cu recunoștință față de actori și de toată echipa artistică și tehnică, cu recunoștință față de Teatrul Național „Radu Stanca”, care ne prilejuiește astfel minunata întâlnire cu publicul, întâlnirea dintre noi și noi, care ne face să nu mai trecem indiferenți unul față de celălalt pe stradă, care ne adună pentru a ne împărtăși unii altora descoperirile noastre, credințele și valorile noastre, iubirile noastre.
Mici crime conjugale este o poveste extremă în care sperăm ca mot-à-mot să nu se regăsească nimeni, dar sperăm ca în toate îndoielile, întrebările și mai ales în nevoia de iubire să ne regăsim toți.
O zi de vară. Foto: TNRS, Dan Șușa
„O zi de vară” - un alt fel de „a fi sau a nu fi”, în regia Ofeliei Popii
Duminică, 21 martie, ora 19:00, actorii Adrian Matioc și Ciprian Scurtea invită la descoperirea unei prietenii providențiale dintre două personaje care se confruntă cu o singură mare dilemă: merită să trăiești sau nu? După premiera filmului „Cea mai frumoasă zi”, explorarea textului de Sławomir Mrożek de către Ofelia Popii poate fi vizionată ÎN DIRECT și în premieră pe Scena Digitală. „O zi de vară” este o tragicomedie despre micile miracole ale vieții care pot schimba decisiv destinul unui om.
O ZI DE VARĂ
de Sławomir Mrożek
Regia: Ofelia Popii
Asistent regie și sufleur: Corina Predescu
Manager proiect: Claudia Maior
Distribuția: Izbut - Adrian Matioc și Neizbut - Ciprian Scurtea
Spectacol prezentat în limba română, cu traducere în limba engleză
O zi de vară. Foto: TNRS, Dan Șușa
Sinopsis
Două personaje, o singură mare problemă existențială – a te sinucide sau nu. Mai precis, o viață devine insuportabilă atunci când destinul ți se dezvăluie ca o farsă permanentă, punându-ți mereu bețe în roate, sau atunci când până și cele mai mărunte capricii îți sunt satisfăcute? Se întrevăd astfel începuturile unei prietenii care i-ar putea ajuta pe Neizbut și Izbut să descopere adevărata valoare a unei vieți umane.
Într-un context social opac, dominat de egolatrie, aventura (filozofică?) vecină cu tragicomedia propusă de Mrożek ne invită să descoperim în fericirea împărtășită prin acte de bunătate și sacrificiu poate singura formă de a ne salva și de a aprecia frumusețea propriei vieți.
„Trăim în izolare și murim în singurătate. Destinul este propriul psihic care ne conduce cu o voință ce nu ne aparține. Avem nevoie de celălalt pentru a găsi un scop, un sens într-o competiție care duce la exterminare. Ce înseamnă să pierzi? Ce înseamnă să câștigi? Ce e nevoia asta aproape animalică de a fi câștigător? În câteva clipe, în timpul unei vieți care ține cât o zi, salvarea este râsul. Trăim în clișee, ne construim reguli pe care le spargem ca să construim alte reguli, luptăm pentru libertăți care nu fac altceva decât să ne constrângă. Râsul, el singur, eliberează. Să râdem atunci de viață și moarte, de dragoste și ură, de ideea de om!”- Ofelia Popii
O zi de vară. Foto: TNRS, Dan Șușa
Sławomir Mrożek (29 iunie 1930, Borzęcin, Polonia – 15 august 2013, Nisa, Franța) a fost un dramaturg polonez, considerat unul dintre cei mai importanți scriitori satirici europeni din ultima jumătate a secolului al XX-lea. După ce s-a afirmat în jurnalism ca desenator și autor de articole scurte umoristice, incisive și grotești, a devenit în anii ’50-’60 o figură proeminentă în literatura poloneză, reușind prin absurdul pieselor sale să înșele vigilența cenzorilor comuniști. A părăsit Polonia în 1963, stabilindu-se la Paris, după care a locuit în Mexic între 1989 și 1996. Mrożek s-a întors în Polonia pentru câțiva ani, dar în 2008 și-a restabilit reședința în Franța. Dintre piesele sale cele mai importante fac parte Poliția (1958), În largul mării (1961) ori Emigranții (1974), precum și Tango (1964) care a fost adaptată în 1966 de Tom Stoppard pentru Royal Shakespeare Company.
Ofelia Popii. Foto: TNRS, Adi Bulboacă
Ofelia Popii (n. 1978) este poate cea mai cunoscută actriță a Teatrului Național „Radu Stanca” din Sibiu, devenind una dintre cele mai apreciate prezențe ale scenei naționale, și nu numai, aclamată deopotrivă de public și de critica de specialitate. Absolventă a Facultății de Teatru a Universității Babeș-Bolyai din Cluj-Napoca, promoția 2001, Ofelia Popii se bucură de un portofoliu impresionant care cuprinde nu mai puțin de trei Premii UNITER pentru „Cea mai bună actriță în rol principal” (în 2008, pentru memorabilul rol Mefisto din spectacolul „Faust” semnat de Silviu Purcărete; în 2010, pentru rolul Bess din spectacolul „Breaking the waves” sau „Viața binecuvântată a lui Bess” regizat de Radu Alexandru Nica; în 2011, pentru performanța din one woman show-ul „Felii”, regizat de Lia Bugnar), la care se adaugă o nominalizare la Premiul UNITER 2013 pentru „Cea mai bună actriță în rol secundar” (pentru spectacolul „Platonov”, regizat de Alexandru Dabija) și o nominalizare în 2020 „Cea mai bună acriță în rol principal” (pentru rolul Martha din spectacolul „Cui i-e frică de Virginia Woolf”, regizat de Andrei și Andreea Grosu), un Premiu „Harold Angel” la Festivalul Internațional de la Edinburgh 2010 (pentru rolul Mefisto din spectacolul „Faust”), precum și Marele premiu al Festivalului Internațional al Recitalurilor Dramatice „Valentin Silvestru”, 2016 (pentru one woman show-ul „Felii”). De asemenea, Ofelia Popii a făcut parte cu succes și din distribuția mai multor lungmetraje, precum „Undeva la Palilula”, regia Silviu Purcărete; „Portrete în pădure”, regia Dinu Tănase; „Vara s-a sfârșit”, regia Radu Potcoavă; „Moon Hotel Kabul”, regia Anca Damian ori filmul din 2012 al lui Andrei Gruzsniczki, „Quod erat demonstrandum”, care i-a adus un Premiu GOPO pentru „Cea mai bună actriță în rol principal”, în 2015. În calitate de actriță a Naționalului sibian, numele Ofeliei Popii ocupă capul de afiș al multor spectacole importante ce acoperă o paletă diversă de stiluri interpretative care a consacrat-o pe tânăra actriță drept una dintre cele mai versatile apariții scenice ale momentului: „Faust”, „Lulu”, „Metamorfoze”, „Oidip”, „D’ale Carnavalului”, „Călătoriile lui Gulliver” ori „Povestea prințesei deocheate”, regizate de Silviu Purcărete; „Lecția”, regizat de Mihai Măniuțiu; „Balul”, „Hamlet” ori „Breaking the waves” sau „Viața binecuvântată a lui Bess”, regizate de Radu Alexandru Nica; „Felii”, regizat de Lia Bugnar; „Nathan înțeleptul”, regizat de Armin Petras; „Autobahn”, regizat de Andrei și Andreea Grosu; „Hedda Gabler”, regizat de Botond Nagy, „Sărbători fericite”, regizat de Cristian Juncu etc. În prezent, pe lângă activitatea de actriță a Teatrului Național „Radu Stanca” din Sibiu, Ofelia Popii este și cadru didactic al Departamentului de Artă Teatrală, din cadrul Facultății de Litere și Arte a Universității „Lucian Blaga” din Sibiu.
O zi de vară. Foto: TNRS, Dan Șușa
Festivalul Internațional de Teatru de la Sibiu va avea loc între 20 - 29 august
În cadrul conferinței de presă TNRS de joi, 18 martie, a fost anunțată noua perioadă de desfășurare a festivalului, respectiv 20 - 29 august 2021. FITS va avea un program hibrid, întreaga ediție fiind planificată în jurul temei „Construim speranța împreună”.
