Despre umor la borcan

Ne întâlnirăm pentru a doua oară cu profesorul de limba română Valentin Turcu şi cu finu’ lu’ Amza, Liviu Dumitraşcu. Vorbirăm ce vorbirăm şi râserăm de ne auzî şi nea Mărin. 

Cineva ar trebui să le înveţe poveştile. Oamenii îmbătrânesc şi pleacă în ultima călătorie, iar generaţiile viitoare nu vor afla despre mireasma năucitoare a întâmplărilor cu oltenii de Băileşti ai lui nea Mărin... Finu’ şi profesorul cu mustăcioară vorbitoare (şi chelie... asemănătoare!), alias Turcu, nu s-au dezis nici de data asta, ci şi-au amintit tot felul de isprăvi pe care, dacă Amza ar mai fi trăit, le-ar fi ştiut o ţară întreagă.

- Liviu Dumitraşcu: Rândul trecut, când ne vorbirăm, eram în beci. Iar eu râdeam, că ăla îmi pusasă vin într-un borcan de 840 de grame. Mă, dă-l dracu’, dacă era de 420 parcă era mai acceptabil!

- Valentin Turcu: Îţi aduci aminte că beam bere cu borcanu’ pe câmp? Aveam o cârciumă ordinară, colea la noi, la colţ, zâsă «Căţeaua leşinată», şi n-aveau halbe! Şi beam bere la borcan (mustaţa i se cutremura de râs).

- L.D.: Da, da, era criză de halbe!

- V.T.: Iar halbele erau legate şi cu sârmă, să zici că bei bere de la puţ! (mustaţa iarăşi i se înfoia de râs). Odată, Cărbureanu ne-a chemat la Sala Polivalentă, la nişte consfătuiri ale învăţământului. Şi în pauză ne-am dus la «Ciupercă». Ăia aveau ciorbă de burtă. Şi era coadă. Întrebarăm: «Bă, ce-i cu coada asta?». «Păi, n-au decât cinci linguri». Şi  erau din alea ordinare, din aluminiu.

- L. D.: Era criză. Le furau!

- V.T.: N-aveau decât ciorbă de burtă şi peşte oceanic...

- L.D.: ... Nici o masă fără peşte!

- V.T.: Când te duceai cu trinu’ la Bucureşti şi făcea cotu’ ăla la Giuleşti, la stadion, scria mare de tot: «Consumaţi peşte oceanic!». Şi pe urmă, ai dracului, s-au dus şi au scris sub asta: «Nu ie peşte ca stavridu’ şi echipă ca Rapidu’!» (râsete).

- L.D.: “Îl mai ţii minte pe nea Mitu, fost administrator al Casei de cultură?

- V.T.: Cum să nu! Era analfabet.

- L.D.: Şi el strigă la nişte muncitori de pe acolo, la Petre. Bă, Petre, pune şi tu zece mii, că Costică mai pune şi el încă zece, să luăm o jumate de votcă.

- V.T.: Adică, ăia puneau banii şi el se ducea s-o ia!
(Colega mea  intervine şi spune că Mitu era scoţian de Oltenia... Cei doi băileşteni râdeau şi se zbăteau mai ceva ca peştele pe uscat... După câteva minute, mustăcioara vorbitoare ne aduse aminte de ce ne întâlnirăm)

- V.T.: Dar să vorbim despre nea Mărin, că d-aia venirăţi. Nea Mărin este o chintesenţă a inteligenţei ţăranului băileştean. Era un fel de sinteză a tuturor vecinilor lui. De la fiecare a luat câte ceva. Este o creaţie a lui Amza Pellea, dar nu e un personaj sută la sută original. Nea Mărin dădea cu tifla necazurilor vieţii, neajunsurilor cotidiene. Este expresia bărbatului matur, nici tânăr nici bătrân, şi reprezintă umorul local, dublat de inteligenţă, de şiretenie, de dragoste de viaţă, de bunătate. Nea Mărin este un tip înţelegător, tolerant cu semenii lui, dar în acelaşi timp, băşcălios, care îşi bate joc de proşti! Nu mai există nea Mărin în Băileşti! După 50 de ani de experienţe triste, de colectivizare, ţăranul din Băileşti nu mai există, aşa cum nu mai există nici ţăranul român autentic, care a supravieţuit până la colectivizare. S-au desţărănit ţăranii! Au uitat, în parte, tradiţiile, şi astfel li s-a schimbat şi comportamentul. Au devenit mai puţin volubili, mai puţin optimişti şi, în parte, au fost învinşi. Nu definitiv! N-au cedat! Asta nu înseamnă că s-au îndepărtat de curtea lor! Dovada e că în ’90 s-au îngrămădit să-şi ia pământurile. Societatea a intervenit asupra existenţei lor şi le-a modificat şi modul de a se îmbrăca. Umorul a rămas, dar, insist, a rămas doar la vârsta a doua! Tineretul habar n-are, nu-l înţelege şi nu-l gustă. Preferă kitschul, tot feluri de lucruri din ăstea, a la Vacanţa Mare.

- L.D.: Da, da, familia lu’ Pârţag.

- V.T.: Mediul a produs nişte mutaţii asupra băileşteanului... S-a poluat el, s-a poluat şi modul de existenţă, de hrană, s-a poluat până şi caracterul. Amza a fost unic! A-l imita este o blasfemie! Să nu-l imite nimeni pe Amza! El l-a creat pe nea Mărin şi a murit o dată cu el! Restul e epigonism! Da, trebuie să apară ceva în loc. Depinde de caracterul uman care este extrem de complex. Dar nu se mai poate ajunge la nivelul lui Amza Pellea. Trebuie să fie ceva în loc... Rămân băileştenii. (Liviu Dumitraşcu se uită la ceas şi observă că limbile acestuia arătau destul de supărate. Era trecut de mult de 12:30 şi întârzia la o înmormântare)

- L.D.: Hai, gata, că avem treabă!

- V.T.: Vă mulţumim că ne-aţi mai scos din anonimatul cotidian. Sănătate şi la mulţi ani!

BANC CU NEA MĂRIN
Nea Mărin pleacă cu Gogu la gară. Pe drum, Gogu vede un câine pe o căţea:

– Nea Mărine, ce face câinele ăla?

– O împinge pe căţea la gară!

Ajungând la gară, nea Mărin îl trimite acasă pe Gogu să ia banii pe care-i uitase.

Gogu ajunge acasă, iar Veta “era ocupată”. Ia banii şi pleacă. Gogu a ajuns la gară obosit:

– Nea Mărine, trei!

– Ce trei, mă?

– Trei bilete, că vine şi Veta!

– Nu vine, mă!

– Ba vine bre, că o împinge unu’ la gară!


NUME SPRE POMENIRE
Părinţi: Amza şi Maria (zisă Miţa a lui Colan). Copii, în ordinea naşterii: Elvira (profesoară, decedată); Tatiana; Bebe (decedat la o vârstă fragedă); Amza; Irina (căsătorită Cristescu); Ileana (64 de ani). “Toate numele sunt reale. Bine, el le-a făcut mai pontoase, mai şmechere, că avea un dar aparte. Dar oamenii sunt rudele lui, vecinii lui, băileşteni de-ai noştri. Amzulică le-a luat numele spre pomenire şi le-a pus «poricle». Bine, porecle, da’ să vorbim ca olteanul de aci... Sucă vine şi el de la Tănăsucă. Erau vreo doi pe care-i chema aşa, dar Amza copilărise cu unul, care era cioban... Să vă spun mai departe. Soţia mea, numele de fată vreau să zic, îşi zicea Maria Pelea. Zisă Lila. Nevastă-mea era nepoata lui Mărin şi a lu’ Veta. Tata socru era văr primar cu Amzulică şi erau foarte buni prieteni, că au copilărit amândoi.” (Liviu Dumitraşcu)

MIC DICŢIONAR EXPLICATIV AL LIMBII OLTENEŞTI
Poteacă = potecă
Surupă = surpă
Spangă = puşcă
Pârnac = par
Poceală = bătaie
Răzbel = război
Ţentrală = centrală telefonică
Combilizon = combinezon
Zaibăr = Seibel (soi de viţă hibrid)
Odicolon = apă de colonie
Gardilop = şifonier, garderobă
Fiolă = sticlă
Poziţie antiaeriană = cum stă butoiul după ce s-a golit zaibărul
Moloment = monument
Linie = strada (uliţa) principală
Trotal = trotuar
Dănac = cavaler

DE UNDE VINE BURINEAC
“Când s-a căsătorit Mărin cu Veta, s-a născut şi copilul, Ionel. Da’ nu la nouă luni, nu la şapte, cum era normal, ci la vreo cinci, şase luni. Şi lumea vorbea că a fost conceput în buruieni. Burineac, în sârbeşte, asta înseamnă. Şi de-asta i s-a şi pus numele de Burineac. Şi ăsta e real, vedeţi? Aşa. Prin ’39, Marin Pellea a plecat în armată, apoi l-au dus la război. Avea deja cinci copii. Da’ când a venit în permisie odată, Veta a rămas grea. Atunci a fost conceput Marinel. Că aşa i-au spus, ca după taică-su, care a fost dat dispărut pe urmă şi niciodată n-a mai aflat nimeni ce se întâmplase cu el...” (Liviu Dumitraşcu)

“Rândul trecut, când ne vorbirăm, eram în beci. Iar eu râdeam, că ăla îmi pusasă vin într-un borcan de 840 de grame. Mă, dă-l dracu’, dacă era de 420 parcă era mai acceptabil!”
Liviu Dumitraşcu - finul lui Amza Pellea

“Îţi aduci aminte că beam bere cu borcanu’ pe câmp? Aveam o cârciumă ordinară, colea la noi, la colţ, zâsă «Căţeaua leşinată», şi n-aveau halbe! Şi beam bere la borcan. Iar halbele erau legate şi cu sârmă, să zici că bei bere de la puţ!”
Valentin Turcu - profesor de limba română