La căsuţa dintre gârle - Benone Sinulescu

Benone Sinulescu s-a născut cu cântecul pe buze. “Cântam, probabil, chiar din burta mamei!”, exclamă interpretul.

A avut o copilărie frumoasă, petrecută pe meleaguri de basm, într-un ţinut mioritic, cu munţi şi văi, prin care îşi face loc, şerpuind, într-un curs lin, Buzăul cu apele cristaline. “M-am născut în localitatea Siriu, o localitate de munte superbă, la 24 mai 1937. Casa noastră era situată între două ape ca o insulă.” Aşa începe povestea vieţii îndrăgitului interpret Benone Sinulescu.

Nume. “Cum am devenit Benone? Mama mea, Ileana, în timp ce era însărcinată, citea o carte despre Genoveva de Brabant. Am citit-o şi eu când eram mic, din curiozitate. Această Genoveva născuse şi ea un copil, un băiat pe care îl chema Benoni şi care avea o poveste extraordinară. Iar mama, captivată de această carte, şi-a pus în gând că, dacă va naşte o fată, o va numi Genoveva, în schimb, dacă va naşte un băiat, îi va pune numele Benoni. Între timp m-am născut eu, iar numele s-a transformat, din Benoni, în Benone. Eu am avut un frate pe care îl chema Constantin, era mai mare decât mine cu trei ani, dar a murit când avea 6 luni, de tuse convulsivă. Mi-aş fi dorit foarte mult să am un frate, dar… dacă aşa a fost scris...”, spune cu nostalgie îndrăgitul solist.

Copacul. “În familie, mama îmi zicea Beni, iar tata Nonu. Tatăl meu, Luca, era tâmplar de mobilă de lux şi orice lucru îi trecea prin mână era dichisit. De aceea, toţi copiii jinduiau după sania mea”, spune cu drag artistul.

“Aveam obiceiul de a mă urca prin copacii cei mai înalţi şi de acolo cântam cât puteam de tare, şi toată lumea zicea: «åsta e băiatul lui Luca!». Tatăl meu cânta la biserică. Era un foarte bun tenor. Probabil că pe el l-am moştenit eu! Cânta minunat, mai frumos decât mine. Mama nu cânta, dar era extrem de muzicală, era deschisă la toate genurile muzicale.”

Galena. În copilărie, micuţul Beni era fascinat de modul în care ajungea muzica să-i “gâdile” frumos urechea, pe calea undelor. “Îmi plăcea foarte mult să ascut muzică la radio şi îmi confecţionam singur radiouri cu galenă, cu condensator, cu un firicel de sârmă cu care căutam postul pe o piatră, pirită. Cu un astfel de aparat am reuşit să îndrăgesc atât de tare folclorul, ascultându-i pe monştrii sacri ai cântecului popular românesc precum: Maria Tănase, Maria Lătăreţu, Ioana Radu, Ion Luican. Ascultam şi muzică uşoară, dar îmi plăcea foarte mult şi muzica clasică, muzica de operă.”

Artist. “Lăutari am văzut de mic, la Salonul de Dans, unde se făcea hora satului, iar mie îmi plăcea să mă duc pe-acolo. Eram fascinat când se cânta la vioară sau la acordeon. Ţin minte că la vârsta de 5 ani am cântat cinci piese la Salonul de Dans, care era al străbunicului meu, din localitatea Siriu, şi am spus cinci poezii. În fiecare an cântam şi spuneam poezii. Aşa a dorit mama, fiind singurul fecior! Mi-aduc aminte şi cum eram îmbrăcat atunci. Aveam un costumaş: pantalonaşi scurţi şi o cămăşuţă bleu, dat fiind faptul că aveam ochii albaştri, cred că mama s-a gândit să mă asorteze. Dintre poezii, ştiu că am recitat «Copil orfan cu ochi căprui» şi alte patru pe care nu mie le mai amintesc. Nu m-am încurcat… doar o dată, la una dintre poezii, când mama, din sală, ca oricare părinte, îmi făcea semne pentru că eu mă trăgeam de pantalonaşi, aveam emoţii şi deodată m-am oprit. După aceea… am continuat, pentru că de mic eram foarte vorbăreţ!”

Voce. A mers la şcoală la 7 ani, imediat după război. Preotul care preda şi muzică şi religie nu l-a acceptat în corul şcolii, pentru că avea vocea prea puternică. “Era atunci povestea cu cel de-al doilea război mondial şi eu eram în clasa întâi şi cântam cântece de război, mai mult câtece triste. Plecase un frate de-al mamei mele în armată şi se zicea că e groaznic să faci în acea perioadă armata. Tatăl meu era concentrat în război, iar eu cântam cântece de dor, mai mult de dorul tatălui, de dorul fratelui mamei mele, de dorul celor dragi – «Doamne, negri mai sunt munţii». Învăţam imediat cântecele, de mic prindeam foarte repede cântecele, le învăţam după ureche, şi majoritatea le învăţam de la cântăreţii satului: fete, babele satului, oamenii mai în vârstă sau mai tineri, şi mie mi-au rămas întipărite. Era una, Ioana, care cânta minunat. De la ea am cules eu primul cântec cu care m-am şi lansat la radio: «Străina mamei, străin㻓, deapănă Benone Sinulescu din amintirile sale.

Şcoalå. A urmat ciclul al doilea al Şcolii elementare la Pleşcoi, localitate natală a tatălui său. Aici, profesorul de muzică, domnul Dima, i-a descoperit calităţile vocale. “Am devenit solistul şcolii şi, în acelaşi timp, şi dirijor. Dirijam corul şcolii, ce dirijor puteam fi eu?! Dar dădeam din mâini în ritmul cântecului. Mă întorceam cu faţa către public, cum era regia spectacolului când făceam pe solistul, apoi mă întorceam cu spatele la public şi dirijam corul pe ritornela respectivă”, îşi aminteşte amuzat artistul.

(Luminita Ciobanu)