Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Viaţă in ritm de vioară. Bătăi ale inimii in ritm de hore. O comună cu o muzică personală, recunoscută şi apreciată. Clejani, la origini. O comună in care "ţigănie" insemna Colţul Artiştilor.
Viaţă in ritm de vioară. Bătăi ale inimii in ritm de hore. O comună cu o muzică personală, recunoscută şi apreciată. Clejani, la origini. O comună in care "ţigănie" insemna Colţul Artiştilor.
Pe un picior de plai, pe un arcuş de vioară şi o gură ca din Rai stă clădit Clejaniul. Aproape de Neajlov, răul cel drag căntat in balade, şi de un pămănt ce le-a dat roade celor ce au ştiut să-l muncească, satul lăutarilor are un magnetism aparte. Dacă acum "modernitatea" a pătruns prin aproape toţi porii comunei, acum 50 de ani ritmul vieţii era altul. 25 de viori, 25 de "bante".
DISTRACŢIE. Clejănenii erau cumva impărţiţi... Erau agricultorii, cărămidarii şi muzicanţii. Dacă in cursul săptămănii, primii erau plecaţi la munca, zilele de la sfărşit de săptămănă erau dedicate distracţiei, aşa cum era percepută ea atunci. Dar pănă la petrecere era un intreg proces... "Inainte de Paşti cu o duminică se tocmeau lăutarii care să cănte horele pe perioada de vară. Atunci ieşeau şi fetele la horă, asta prin anii â50. Lăutarii erau tocmiţi pe un an. De obicei li se plătea in cereale, două duble de porumb de persoană. Uneori băiatul plătea şi contribuţia fetei dacă urma să aibă relaţii serioase cu ea, relaţii de căsătorie. Uneori mai era şi căte o plată in bani, dar nu aşa de mare incăt să i se dea importanţă", povesteşte Marin Părvan, primarul comunei Clejani. Odată angajaţi lăutarii, petrecerea putea să inceapă. Oricum, viaţa din "ţigănie" sau din "Uliţa compozitorilor", aşa cum i se mai zicea, era tot o muzică, dar asta e o altă poveste.
Duminica după-amiaza, in Clejani, era vremea horelor. După o săptămănă de muncă, sătenii se primeneau şi veneau la locul de intălnire a comunităţii. Cei tineri işi căutau tovarăşi de viaţă, cei bătrăni... supravegheau căutarea tinerilor. "De regulă, horele se făceau in tărgul localităţii. Eu am prins perioada in care toate cele trei generaţii ale unei familii mergeau la horă. Mergeau şi bătrănii, şi copiii lor şi care ieşeau la horă. Cei mai in vărstă mai intăi treceau pe la cărciumi, beau o ţuică, işi făceau incălzirea, şi apoi veneau la horă şi se uitau. Cănd tinerii făceau pauză, cei bătrăni plăteau lăutarii şi ziceau: «Acuâ să facem şi noi una bătrănească». Parcă ii văd in cămaşă şi indispensabili şi cu brău sau curea. Am prins şi periaoda in care erau incălţaţi in papuci. Dar bunica mea imi spunea că mergeau in opinci sau desculţi", povesteşte primarul Marin Părvan.
VREMURI APUSE. Un pic ciudată expresia de mai sus. "Lăutarii vremurilor apuse" au căntat şi in vremurile actuale, dar spiritul muzicii lor este cel al anilor de inceput ai lăutăriei din Clejani. Anii â40, anii â50-â60. "Bantele se formau in jurul unei viori, instrumentul de bază, apoi ţambalul, contrabasul. Mai tărziu s-a lipit şi acordeonul la aceste formaţii. In Clejani erau mai multe neamuri cunoscute. Erau cei ai lui Băsaru, ai lui Inel, a lui Tănase, Manole, Moţoi. Ei se constituiau pe neamuri in bante de lăutari", povesteşte primarul, un "registru in viaţă" al trecu-tului lăutăresc al comunei. Eu am prins ultima perioadă, cănd incă mai aveam peste 25 de viorişti in Taraful Clejani. Prima formaţie s-a format in jurul lui Florea Băsaru, zis şi Florea al Stanii. Lăngă el a mai căntat Petrică Manole.
NUNŢI IN TINDĂ. Aţi auzit de Sărba lui Cacurică? Să vedeţi cum era cu nunţile lui.... "Cănd eram eu tănăr, se făceau corturile de nuntă din snopi de coceni. Şi tot din snopi se făceau şi mesele, şi scaunele. Şi punea la lume pe cocenii ăia măncarea şi băutura, aşa se făcea atunci. Şi se puneau lămpi, felinare aprinse. Cănd veneau femeile cu ciorba mai se vărsa pe noi, cădea de pe coceni. Noi căntam atunci pe o sută de franci şi pe trei duble de porumb. Pe urmă s-a mai mărit, la trei sute de lei, iar la sfărşit se căştiga şi căte trei mii de lei. Se făceau şi multe nunţi atunci".
Mai tărziu, cănd snopii de coceni au decăzut in topul preferinţelor nuntaşilor, s-a trecut la nunta din tindă... "Demult, se făceau nunţile in case. Omul nu avea decăt saltele de paie, puse pe scănduri pe stănga şi pe dreapta şi bătute pe pari. Scotea omul saltelele şi rămăneau scăndurile, ca nişte bănci. Lăutarii căntau in tindă şi nuntaşii in cealaltă cameră. Nunta ţinea trei zile. Sămbătă seara se făcea «Fedeleşul», la băiat. Se străngeau tinerii, lăutarii le căntau şi ei jucau. Asta pentru a anunţa nunta, pentru a arăta că se face o petrecere. Se punea şi masă. Duminica dimineaţa se incepea nunta propriu-zisă, cu toate obiceiurile. Cu brad, cu mers la udat, nuneasca... toate cele. După biserică se mergea la local şi se punea masa, fiecare unde avea aranjat. Se juca toată noaptea, se distra toată lumea. Lunea era nunta pentru alergători. Adică ăia care serveau duminica la nuntă. Păi ce atunci erau ospătari? Aşa era nunta la noi!", işi aminteşte Părvan.
Suite muzicale
Prima incercare de unire a bantelor de lăutari sub titulatura "Taraful din Clejani" i-a aparţinut lui Gheorghe Ursei, director al Căminului Cultural din Clejani. In demersul său, directorul s-a sprijinit pe Florică Inel, unul dintre acordeoniştii importanţi din zonă. Ca repertoriu al bantelor, primarul işi aminteşte: "Suita de căntece care se juca in fiecare duminică avea in jur de 26-28 de căntece, numai in Clejani. La noi se pornea cu Hora maiorului Mişa - un sărb care a făcut enorm pentru Clejani. Se continua cu Hora nunţii, Hora la două, Turca, Brăul şi alte sărbe locale".
Lăutăresele erau mai rare la clejani
Orice taraf, formaţie sau, mai vechi spus, bantă de lăutari era musai să aibă şi o voce. Un gurist. De cele mai multe ori căntăreţul vocal nu mai cănta şi la alt instrument, dar uneori se mai acompania cu chitara sau cu cobza. Alteori cu ţambalul, iar unii erau chiar viorişti care alternau căntarea. Cănd cu instrumentul, cănd cu vocea. Intre gurişti erau cunoscute căndva, deşi nu tot aşa mult ca bărbaţii, şi unele femei. Se ştia prin anii â50 de Gica Manole, Vasilica Manole şi de Lisandra Sandu (foto). Ele au căntat sporadic cu formaţii diverse din Clejani pe la nunţile din sat şi imprejurimi.
Lăutari la 10 ani
"Cănd eu m-am măritat in â71 cu soţul meu, in fiecare zi se străngeau lăutarii, la clicuri, un fel de şezători. Atăt cei bătrăni, căt şi copiii care abia invăţau. Ne străngeam şi acolo se cănta, se juca, se glumea, se rădea... mai ales sămbăta. Iar duminca era hora. Clicurile astea erau şi un mod de ai invăţa pe cei mici meserie, de a cănta. Toată ziua, cănd nu erau plecaţi la căntări, lăutarii nu aveau altă treabă decăt să-i pună pe cei mici, cu instrumentele in mănă, la poartă, căte 3-4 copii, şi unul era cu toba, altul cu ţambalul, altul cu acordeonul şi unul cu vioara. Efectiv la vremea aceea vedeai la aproape fiecare poartă copii invăţănd să cănte la căte un instrument", povesteşte Moţoi Cornelia, nora lui Moţoi.
