Latifundiar de talent

Poate că sunt mai curajos decât trebuie, îndrăznesc să scriu, în grabă, despre cel care a fost, continuă să fie şi cred că va fi mereu: Dem Rădulescu-Bibanu. Cel pe care cineva l-a numit un Minister al Comediei.

Am scris masiv pentru el, am filmat enorm, dar nu destul, cu acest latifundiar de talent, acest comediant nepereche. Într-o zi frumoasă de Paşte, la un post naţional de televiziune, mi-a mulţumit pentru toate materialele pe care i le-am încredinţat şi care i-au prilejuit succese mai mari decât "Scrisoarea pierdută" la Naţional sau "Svejk", pe care l-a iubit atât.

A menţionat că am fost autorul care a scris cel mai mult pentru el. Mi-a mulţumit că exist şi a ciocnit cu mine primul ou, din ziua aceea de sfântă sărbătoare. Păstrez caseta între bătăile inimii mele, lângă o agendă electronică dăruită de Amza Pellea şi lângă biletul în care Toma Caragiu îmi mărturisea că sunt cel mai iubit dintre prietenii lui.

BUNĂ DISPOZIŢIE CONTAGIOASĂ. Bibu a fost un imens artist, venit pe lume să o înveselească, dar serios şi perfecţionist în orice lucrare a sa. Se filma greu cu el, la graniţa dinspre imposibil, fiindcă nu îţi lăsa timp să-ţi stăpâneşti râsul şi să îţi ştergi lacrimile. Şi la pauză nu îţi lăsa pauză. Cu el te întâlneai pentru bucurie, pentru senin în suflet, pentru a te copleşi cu o bună dispoziţie contagioasă.

Exemplificări: într-o pauză de filmare am fost vizitaţi în studio de nişte şefi cu puteri de cenzori. L-au întrebat pe maestru cum merge colaborarea cu televiziunea (pe atunci era una singură) şi Bibu s-a văitat că sunt prea mulţi tovarăşi care îşi dau cu părerea. A precizat imediat: "Persoanele excluse sunt de faţă...ăăă, adică invers!"

Despre o doamnă care conducea cândva destinele culturii a spus că seamănă cu o... sticlă de bere. De la gât în sus, e goală! Şi în perioada post revoluţionară ("deranjul din decembrie", cum îl numea el), în zilele unor alegeri generale, mi-a spus că la noi o treime dintre alegători se hotărăsc în ziua alegerilor cu cine să voteze, iar restul de două treimi, după alegeri. Ce bine se potriveşte şi acum!

NEMURIRE ASUMATĂ. În ziua aceea de Paşte, 30 aprilie 2000 (câteva luni mai târziu, avea să se şteargă ca o lacrimă de pe faţa acestei planete albastre) a spus că e împăcat cu toată lumea şi a mulţumit, emoţionat, publicului său şi echipelor de teleaşti, care l-au slujit, înlesnindu-i urcuşul spre un Olimp al comedienilor cu stea în frunte. N-a uitat pe nimeni.

Nu acest petic modest de hârtie este cel mai bun loc pentru a vorbi despre profesorat, despre rolurile în piese de teatru, care datorită lui au trecut mia de spectacole, despre zecile, sutele de roluri în film şi sutele, poate miile, de apariţii comice la tv. Sau despre calitatea artistică a acestor apariţii unicat! Istoria comediei româneşti l-a tipărit cu majuscule pe prima pagină.

Dacă veţi asculta uneori, cu atenţie, veţi auzi râsete din Paradis, semn că tocmai le spune ceva glume îngerilor. Iar nouă, pământenilor, prin tot ce ne-a lăsat, Dem Rădulescu şi-a asumat nemurirea, urcând pe bolta cerească, pentru a înlocui alte stele care, pesemne, au obosit. Dacă îmi aduc bine aminte, parcă Anthonny Quinn a spus că actorii sunt îngeri cu ari-pile căzute!