Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
17 mai 1936 este o dată semnificativă pentru istoria muzeelor din România: este ziua în care se deschidea "la Şosea", în prezenţa conducătorilor ţării şi a tuturor personalităţilor politice şi culturale ale vremii, Muzeul Satului Românesc, actualul Muzeul Naţional al Satului "Dimitrie Gusti". Astăzi, muzeul poartă numele celui mai important dintre fondatorii săi, întemeietor de şcoală şi intelectual carismatic - Dimitrie Gusti.
El a avut ideea organizării Muzeului Satului după ce, în cadrul Catedrei de Sociologie a Universităţii Bucureşti a organizat, între anii 1925 şi 1935, o serie de cercetări interdisciplinare în 60 de sate din diferite regiuni ale României.
În dorinţa de a găsi un teren potrivit pentru a ridica viitorul muzeu, profesorul Dimitrie Gusti a acceptat propunerea Primăriei Municipiului Bucureşti de a "organiza în Parcul Carol al II-lea, pe o suprafaţă de 4.500 de metri pătraţi, la marginea Lacului Băneasa de curând asanat şi al cărui prilej de deschidere să fie festivităţile Lunei Bucureştilor din acest an", primul muzeu în aer liber din România şi al doilea în Europa, după Skansen din Suedia (înfiinţat în anul 1891 de Artur Hazelius (1833-1901), Skansen este primul muzeu - rezervaţie etnografică - în aer liber din lume).
Lucrările pentru amenajarea terenului au început în luna martie 1936, susţinute fiind financiar de Fundaţia Culturală Regală "Principele Carol". Pe parcursul lucrărilor, regele vizitează de patru ori şantierul, fiind dornic ca deschiderea muzeului să aibă loc la data stabilită, când se sărbătorea şi împlinirea a 70 de ani de la întemeierea dinastiei de Hohenzollern în România.
AMENAJAT CU GRIJĂ
Proiectarea muzeului a fost încredinţată lui H.H. Stahl şi lui Victor Ion Popa. Trebuia să se ţină seama şi de dezideratul ca muzeul să nu fie "o colecţie de case înşirate sau înghesuite în aer liber, ci să fie un «sat-muzeu»,... deci să reprezinte, în unic, un sat real, cu uliţele, plantaţiile, fântânile, pieţele lui".
Dimitrie Gusti ne-a lăsat o mărturie scrisă (discursul la deschiderea muzeului în mai 1936), în care exprimă în cifre extraordinare efortul, dar şi dragostea cu care specialiştii echipei gustiene au construit "muzeul de la Şosea" în numai două luni: "Casele ne-au venit în 56 de vagoane, care au transportat o cantitate totală de 470.564 kg. Nu erau simple bârne care puteau fi aruncate de ici-acolo, ci fiecare parte era un obiect de preţ, care urma să fie mânuit cu grijă. Majoritatea lor erau bârne sculptate, ba chiar, cum a fost cazul cu Biserica de lemn din Maramureş, bârne cu preţioasă pictură pe ele.
Noroc că cei care au desfăcut casele şi cei care le-au construit la Bucureşti au fost înşişi meşterii satelor. Din fiecare sat au sosit sătenii cei mai pricepuţi la asemenea treburi. Numărul lor a fost de 130. Şi, cum lucrările erau urgente, le-am adăugat mâna de lucru din Bucureşti, zidari, vopsitori, dulgheri, ridicători de schele şi salahori.
Până la sfârşit se perindaseră prin şantierul nostru 1.046 de lucrători, numai pentru ridicarea gospodăriilor ţărăneşti, fără să socotim pe aceia întrebuinţaţi în construcţia unei săli centrale de muzeu, în formă de clopotniţă, cu arhondaric, şi nici lucrătorii municipiului care au organizat drumurile, lumina etc. Socotiţi pe zile de lucru, aceşti muncitori au lucrat 5.729 de zile, iar, adăugând şi cele 3.900 de zile ale sătenilor meşteri, totalul s-ar ridica la 9.629 de zile de lucru, adică la vreo 25 de ani şi 250 de zile... Numai datorită unei pregătiri de peste zece ani am putut construi în mai puţin de două luni Muzeul Satului Românesc, pentru care altfel ar fi fost nevoie de mulţi ani".
Citește pe Antena3.ro
PRESIUNI
Au fost transportate şi remontate în actualul teritoriu al muzeului 29 de case, o biserică de lemn din Maramureş, cinci mori de vânt, o moară de apă, un teasc de ulei, o povarnă, o cherhana şi alte anexe care însumau cam tot ce cuprindea un sat obişnuit. Muzeul a fost deschis în ziua de 9 mai 1936 sub numele de "Muzeul Satului Românesc".
Din păcate, vremurile tulburi ale istoriei marcate de cel de-al doilea război mondial au afectat şi Muzeul Satului, pentru că după ocuparea Basarabiei şi Ţinutului Herţa de către ruşi, un mare număr de români refugiaţi a fost găzduit în casele din Muzeu, ca o soluţie temporară, desigur. Acest lucru a determinat multe distrugeri ale caselor transferate în muzeu.
După război, în anul 1948, profesorul Gheorghe Focşa, a doua mare personalitate întemeietoare a muzeului, participant la cercetările monografice şi apropiat al lui Dimitrie Gusti, a fost numit director. El a transformat muzeul dintr-unul sociologic, într-un muzeu etnografic, idee salvatoare în acel moment, în care comunismul proaspăt instaurat considera sociologia o ştiinţă burgheză. Noua conducere a muzeului a reluat cercetările de teren care vizau refacerea colecţiilor de obiecte, reconstituirea interioarelor distruse, dar şi reorganizarea muzeului după principiul reprezentării tuturor regiunilor ţării. Au fost aduse noi monumente din satele cercetate, iar muzeul a căpătat forma actuală.
Pe parcursul timpului, Muzeul Satului şi-a întregit imaginea, devenind o instituţie de excepţie nu numai în cadrul mai special al oraşului Bucureşti, dar a devenit un muzeu-paradigmă la nivel naţional şi internaţional. Istoria acestei instituţii a înglobat momente de glorie adevărată, concentrând asupra sa simpatia publicului obişnuit, dar şi admiraţia multor personalităţi ale lumii culturale, politice sau artistice. Subliniez aceste aspecte pentru a argumenta de ce Muzeul Naţional al Satului "Dimitrie Gusti" din Bucureşti este mai mult decât un simplu muzeu în aer liber; el este un moment al istoriografiei de specialitate şi un model constituit în timp.
Agresiunea directă asupra satelor s-a concretizat în anii comunismului şi prin agresiunea directă asupra Muzeului Satului. După 1970 s-au exercitat imense presiuni pentru desfiinţarea acestuia, considerându-se că el ilustrează înapoierea poporului român - idee ciocoiască a celor care proveneau ei înşişi din spaţiul rural, fără să sesizeze nobleţea originii. Numeroşi oameni de cultură s-au opus aceste idei şi au reuşit să menţină muzeul pe locul în care îl vedem astăzi. Un rol deosebit a revenit lui Gheorghe Focşa, dar şi celor mai mulţi oameni de cultură ai vremii care au apărat Muzeul Satului în faţa agresiunii comuniste.
VEŞNICIE
Istoria zbuciumată a muzeului nu s-a terminat însă. După 1990, viaţa muzeului nostru a fost marcată de umbre şi lumini. Două incendii l-au marcat în 1998 şi 2002. Ultimul a fost devastator, dar parcă a demonstrat că muzeul acesta este cu adevărat veşnic - căci a renăscut "din cenuşă", mai frumos şi mai iubit de oameni. După 2002, numărul de vizitatori a crescut an de an, acţiunile adresate publicului larg şi copiilor în mod special s-au înmulţit şi au devenit mai diverse, cercetarea de teren a fost reluată, iar restaurarea monumentelor a devenit activitatea de căpătâi.
În prezent, muzeul a parcurs drumul unei vieţi de peste 74 de ani - asemenea vieţii unei fiinţe marcate de dureri şi bucurii. De la 29 de gospodării s-a ajuns astăzi la 346 de monumente şi 53.450 de obiecte organizate în depozite de patrimoniu, construite după principiile muzeologiei moderne. Muzeul Satului a devenit o şcoală în care, un număr mare de copii învaţă cu plăcere istoria "pe viu"; a devenit, de asemenea, o şcoală de muzeologie recunoscută şi în ţară, dar şi în străinătate, a devenit un centru de cercetare şi de documentare asupra vieţii tradiţionale.
Muzeul Naţional al Satului a devenit în timp unul din cele mai active centre de cercetare, de restaurare şi conservare a patrimoniului cultural, un model care a stat la baza înfiinţării multor muzee în aer liber şi un loc în care meşterii populari vin în fiecare an pentru a demonstra vitalitatea creaţiei ţărăneşti în chiar peisajul modern şi tumultul marelui oraş, care este Bucureştiul.
Iubit de bucureşteni, dar şi de străini (muzeul este vizitat anual de aproximativ 300.000 de oameni), admirat de mai toate marile personalităţi care au trecut prin Capitală - Muzeul Satului este, de altfel, singura realizare a Şcolii monografice de la Bucureşti care a rămas vie, care a trecut examenul timpului şi care demonstrează că ideile mari precum cele ale profesorului Dimitrie Gusti, care a creat o adevărată mişcare culturală la început de secol al XX-lea, sunt menite a transcende umilul timp al vieţii individului, dăruindu-se Veşniciei şi Omenirii deopotrivă.
