Dincolo de orice vamă

Zice că n-a primit azil poetic în Belgia şi d-aia s-a întors în România. Ce bine că eşti aici, Dinuţule!

Recunosc cu mâna pe inimă, am auzit, la modul serios, de Dinu Olăraşu la prima ediţie a Festivalului Folk You! Auzisem eu pe la finele anilor '90 ceva de genul "textele trupei A.S.I.A. sunt semnate de un anume Dinu Olăraşu", dar m-au lăsat rece cuvinte înşiruite de genul "ia cu tine şi inima, inima mea şi ascunde-o-n bagaje pe undeva! Ia-o cu tine-n America sau în Asiaaaa". Şi mai recunosc că, ascultându-l şi văzându-l pe Dinu - altminteri, dincolo de scenă (şi de orice vamă...) - o persoană normală, familist convins, cu o soţie minunată şi un copil superb, mi-am dorit să aflu cât mai multe despre el. Dar am învăţat un lucru de la Cătălina Buzoianu, cu trista ocazie a morţii lui Adrian Pintea. Că artiştii n-au fost, ci sunt. Şi dacă sunt, sunt cu un picior în altă dimensiune. Aşa e şi Dinu Olăraşu. Restu-i muzică şi poezie.


          Jurnalul Naţional: Ce-ţi aminteşti despre copilăria ta? O aducere-aminte a copilului Dinu Olăraşu, care, probabil, l-a făcut să dedice "părinţilor lui frumoşi din Vulpăşeşti, Neculai şi Maria", Caietele Toamnei...

Dinu Olăraşu: Inul înalt mirositor, cânepa la capătul căreia ieşeam ameţit, geamantanele de nuia împletită, grâul fierbinte, grâul din podul casei, baioneta din război a bunicului, urcatul în cireşi, mirarea că bunica mea are un "x" în nume, Ruxandra, îndrăgostirea de Zânica, verişoara mea, pădurea, luciul iazului, dealul viei, cutia de tablă din care furam zahăr cu boţuri de mămăligă, dulapul alb cu oglinzi imense... Doru, Maria, Lucia... şi câte altele încă... mi-ar trebui, Claudia, un Jurnal Întreg Naţional, inclusiv rubricile meteo şi rebus.

Adolescenţa furtunoasă, lecturile, Pink Floyd, The Beatles

          Poezie şi muzică. Ce-a fost mai întâi şi de unde deschiderea către cele două arte complementare?

Nu ştiu dacă poezia, dar cu poeticul sigur îmi părea, copilandru fiind, că pot să adaug ceva la freamătul lumii la care trăiesc. Cu întrebările, cu mirările, cu iluziile mele, lălăiam "Trandafir de la Moldova", "M-am suit în dealul Clujului" de devreme. Toate s-au legat prin liceu: adolescenţa furtunoasă, lecturile, Pink Floyd, The Beatles, înţelegeam cumva că şi eu aş putea face frumuseţi de felul acesta.

          Ce conta cel mai mult pentru tine la 20 de ani? Dar acum?

Cred că, în bună măsură, felul în care ştiam că am ceva serios de făcut. Acum nu mai sunt atât de sigur. Contau, bineînţeles, dragostea zadarnică pentru cine-ştie-ce bibliotecară tomnatecă şi felul în care "nu mă înţelegea lumea", contau cărţile, prietenia cu Cristian Buică, iubirea fratelui meu Florinel, conta întreaga glorie a oraşului...

          Ce greşeli n-ai mai face?

N-aş mai risipi cu oricine nopţile mele. N-aş mai sta atât de cuminte în banca mea. N-aş mai spune "da" până la capăt. Şi sigur aş tăcea un pic mai mult.

          De la o vreme, viaţa ta personală are două coordonate: Simona şi Vlady. Cum i-ai descrie?

Dacă aş fi eu pământul, Simona ar fi cerul, iar Vladi ar fi fulgerul cântător. Vesel! Altă soluţie nu-i!

Iubirea! Iubirea! Iubirea!

          Dacă ai şti că "dincolo de orice vamă" nu mai e nimic, ce ar trebui inventat ca totul să aibă un sens?

Iubirea! Iubirea! Iubirea! Ea poate reinventa din nimic toate lumile. Împreună, toate, cu rostul lor.

          Ce înseamnă pentru tine Folk You!?

Ştiind la fel de bine ca şi mine câte vorbe, câte bârfe, câte neînţelegeri şi câte alte cele se spun despre Folk You!, am să-ţi spun ceva simplu: e o sărbătoare frumoasă,  onestă şi, sper, la fel de adevărată pe viitor ca şi pân- acum.

          Scenariu macabru: rămâi fără voce şi fără mâini. Cum continuă viaţa ta artistică?

O să-i plătesc lui Sting câteva piese. Glumesc! Dacă ar fi chiar aşa cum spui, înseamnă că Cineva mi-a dat de înţeles că s-a terminat. Sau, în ultimă instanţă, reînvăţ să cânt cu inima...

Întâlnirea cu mine însumi

          Trei lucruri pe care nu le suporţi, orice s-ar întâmpla.

Prostia agresivă, prefăcătoria şi mârlănia română. Pe ale celorlalte popoare... mă mai gândesc?!

          Persoane şi întâlniri care ţi-au marcat existenţa.

Învăţătoarea mea, Elisabeta Szabo, dascălul meu de limba română, Iosifoni Gheorghe, cărţile "şutite" de la biblioteca orăşenească Reşiţa, Pleşu, Liiceanu, la el acasă, în Amzei, Nichita Stănescu şi, nu în cele din urmă, întâlnirea, devreme, cu mine însumi.

          Cea mai mare dezamăgire a ta. Cea mai dragă realizare.

Probabil cea mai mare realizarea a mea e că am făcut, nici eu nu ştiu cum, să funcţioneze viaţa mea, neliniştitoare, frumoasă, fără rest, într-o ţară atât de nefericită cum e România. Da, cred că dezamăgirea imensă pe care mi-aş pune-o alături e chiar ţara mea. Suntem sub administraţia răului, a urâtului şi a minciunii. Poate nemeritat?!

          Cineva apropiat ţie - persoană importantă, nu spui cine... - spune că ai în agendă telefonul lui Iisus, care te leagă bine de Dumnezeu... Cum vezi tu relaţia asta?

Cine spune asta? Trebuie cu adevărat să fie persoană importantă. Despre relaţia mea cu Dumnezeu şi Fiul Lui prefer să tac. Ajută-mă, te rog, şi nu mă mai întreba nimic despre asta.

Visând la nopţi desăvârşite

          Despre ce nu se poate scrie poezie?

Din câte am aflat eu, s-ar părea că poeticul le înlocuieşte pe toate! Dar, ţi-am spus, asta e în mintea mea! Mai vorbim la bătrâneţe...

          Ai avut o perioadă în care ai trăit în Belgia, dar ai revenit în România. Cum a fost acolo? Ce te-a făcut să te întorci aici? Cum ai puncta unele locuri din ţara asta, esenţiale pentru Dinu Olaraşu, cel de acum: Moldova/Reşiţa/Sighişoara? Şi lista o poţi continua...

În Belgia e absolut normal. Atât de multă normalitate, încât te poţi sminti. M-am întors pentru că n-am primit azil poetic. Nu ştiu cu ce am greşit. Încă! Probabil că m-aş fi încercat şi acolo în vreun... artistic. Probabil, cine ştie?! Oricum, axa pe care mi-o propui în România e axul pe care se-nvârte viaţa mea. Cu bunele, lucitoarele, întunecatele aripi, cu tâmpeniile şi nemerniciile, cu copiii şi femeile... Şi motoarele mele turate la maximum, în plină noapte, prin lanul de cânepă ameţitoare.

          Două gânduri: unul pentru colegii tăi de breaslă, talentaţi, consacraţi şi iubiţi de public, şi altul pentru cei foarte tineri, care vor să se apuce de muzică, de la idolul lor, Dinu Olăraşu.

Nu ştiu cât datorez celor de dinainte?! Abia aştept facturile şi notele de plată, dar şi nopţile desăvârşite, ce vor fi... Celorlalţi, mai tineri, un gând: să treacă-ngânduraţi frumos, prin cântecele lor! Şi multă, multă şansă! Asta le doresc!


REAL ŞI IREAL, ÎN OGLINDĂ
Dinu nu încetează să mă uimească. Îl întreb ce crede că ar vedea, dacă s-ar uita într-o oglindă care nu reflectă imagini, ci suprapune idealuri peste fapte? Împliniri? Dezamăgiri? Răspunsul lui: "Să ştii că trec dintr-o parte în alta a oglinzii de multe ori. Mă mir uneori că n-am rămas de partea cealaltă! Ca un copil care încearcă să înveţe diferenţa dintre real şi ireal. Drept să-ţi spun, mi s-a părut adeseori împlinire ceea ce în ochii lumii arată a neîmplinire. Şi invers. Poate că aşa trebuie să fie". Un altfel de personaj de poveste, în ţara Oglinzilor...

DACĂ E LUNI, E DINU OLĂRAŞU! GARANTAT SUTĂ LA SUTĂ
"Dacă-i marţi, e Belgia!" Aşa suna titlul unui film de la sfârşitul anilor '60. Întâmplător (sau nu), Dinu Olăraşu a trăit, o vreme, în Belgia. Zice că acolo e totul atât de normal, că poţi să te sminteşti. Toate bune şi frumoase, dar azil poetic n-a primit, chit că era după '89 al nostru. Poate că-i mai bine. S-a întors aici, Doamne-Doamne le aranjează pe toate cum şi când nici nu ne gândim. Oricât de civilizaţi, de educaţi ar fi occidentalii, oricâte exerciţii de democraţie şi bună creştere ar avea la activ, nu pot simţi româneşte. Puneţi-i să traducă "dor" şi o să vedeţi că dau din colţ în colţ. Aşa că Dinu a făcut cale-ntoarsă în România natală. Iarăşi, coincidenţă sau nu, o întâlneşte pe Simona - pe care el însuşi o "botează" aşa, zicând că i se potriveşte mai bine decât Magdalena, adevăratul ei prenume - de care se îndrăgosteşte iremediabil. Seamănă izbitor, aşa cum Vladimir, fiul lor, e bucăţică ruptă din ei doi.

Dacă e luni, e Dinu Olăraşu. Îl ştiţi? Foarte bine! Nu-l ştiţi? Descoperiţi-l! Nu veţi regreta. Garantat 100%.

MAI VORBIM LA BĂTRÂNEŢE
L-am întrebat odată pe Florin Chilian ce-i inspiră lui propriile versuri pe care-şi compune cântecele. "Versuri?", zice, "eu, versuri? Dar eu nu sunt poet! Deloc nu sunt poet. Poet e Dinu Olăraşu. Eu scriu texte. Pe el să-l întrebi de poezii...". L-am întrebat. Dar cuvintele, adesea, pot ascunde foarte bine gândurile. Îmi răspunde că poeticul poate să le înlocuiască pe toate... Sigur, sigur? Cică: "Asta cred eu acum. Mai vorbim la bătrâneţe...". Să te-audă Domnul...