Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Drăgan Muntean era foarte legat de locurile copilăriei. De ţinutul Pădurenilor.
Drăgan Muntean era foarte legat de locurile copilăriei. De ţinutul Pădurenilor.
A început prin anii ’80 să organizeze în luna august un festival dedicat acelor locuri. Cu multe greutăţi, reuşea să le ofere oamenilor locului un festival doar al lor, să aducă interpreţi care, timp de cîteva zile, să îi facă să mai uite de viaţa aspră pe care o duceau. Ani în şir s-a zbătut ca festivalul să fie organizat în diverse localităţi din Pădurenime şi de fiecare dată reuşea să strîngă în jurul lui mii de oameni. “El aşa de mult a ţinut la pădureni, ar fi făcut orice pentru ei. Mereu, cînd ajungea la Poieniţa Voinii, tot satul se aduna în curtea casei părinteşti a lui Drăgan. Atît erau de bucuroşi că încît nu conta că stăteau după gard să îl vadă. Se simţea extraordinar de bine acolo. La început nu l-am înţeles. Apoi, cunoscîndu-i pe pădureni, cu sufletul lor, cu viaţa lor atît de grea, am înţeles de ce”, povesteşte Mioara Muntean.
Muzeu. La finele anului 1994 şi începutul lui 1995, soţii Muntean au fost în turneu în Australia împreună cu Veta Biriş şi au cîntat comunităţilor româneşti. Acolo, lui Drăgan Muntean i-a venit ideea să mute sărbătoarea la Poieniţa Voinii, în satul lui natal. “Sărbătoarea pădurenilor… Sînt fericită că după ce el nu a mai fost, s-au găsit oameni care continuă să organizeze festivalul, să-i continue munca. Pentru mine nu mai e acelaşi lucru, pentru că el nu mai e acolo. Dar cînd mă gîndesc cît s-a zbătut ca să organizeze acel festival… El trebuia să aranjeze să se servească micii şi berea”, spune soţia lui Drăgan Muntean.
Citește pe Antena3.ro
De cîţiva ani acolo, în casa părinţilor lui Drăgan Muntean, funcţionează un muzeu. L-a aranjat chiar el, cu lucruri care amintesc cum arăta o casă pădurenească pe vremuri. Tot acolo sînt şi multe dintre diplomele şi premiile obţinute de el de-a lungul întregii sale cariere artistice.
“Doina, sufletul lui”. “Ştia şi cîntece de la mama lui, care avea şi ea voce. Pe vremurile acelea, copiii mergeau cu porcii şi acolo, pe cîmp, de cîte ori era singur începea şi cînta. Bătrînii treceau şi îl auzeau cîntînd şi spuneau «Auzi, iar cîntă copilul lu’ Valera!»“, povesteşte Mioara Muntean.
Ea adaugă că versurile, majoritatea, şi le compunea singur: “Le scria aşa cum simţea şi de aceea le şi putea interpreta. «Sara bună, bade Ioane» a învăţat-o la Zalău, de la Ioan Simion Pop. E o doină din Ardeal. Nu a cîntat cîntece doar din ţinutul Pădurenilor, ci şi din Ardeal. Repertoriul şi-l făcea singur. Doina a fost sufletul lui. Toate melodiile îi erau dragi. Avea o doină în care vorbea despre o casă, un bătrîn şi un prun, de fapt era un cîntec despre singurătate. Era o doină pentru tatăl său, dar, din păcate, el a plecat primul şi bătrînul a rămas, dar nici acesta n-a mai rezistat. S-a stins la zece luni după Drăgan. Versurile cîntecelor le compunea de multe ori noaptea. Se aşeza la masă, mai scria un vers, apoi altul, se mai răzgîndea, mai schimba cîte un cuvînt şi nu se lăsa pînă nu scria totul de la cap la coadă. Avea darul de a face versuri pe moment. Uneori mai schimba cîte un cuvînt şi mă întreba dacă îmi amintesc cum a schimbat versul în spectacol. Drăgan nu a suportat niciodată să cînte după bandă, a cîntat numai live, fie că era vorba despre o nuntă sau un spectacol mare. Avea întotdeauna emoţii foarte mari, ca şi cum atunci urca pe scenă prima oară”.
Prieten. Drăgan Muntean era prietenul tuturor, reuşea să îi adune pe toţi în jurul lui. “Se întîlnea cu oameni pe care nu îi mai văzuse de zeci de ani şi ştia cum se numesc şi unde i-a cunoscut. Nimeni nu ne poate aduna ca Drăgan, spuneau cunoştinţele noastre. Dacă el dădea un telefon ca să ne întîlnim, nimeni nu mai comenta. Nu îi plăcea să fim numai noi la masă. Voia să fie lume pe lîngă el şi făcea orice ca oamenii să fie veseli. Din păcate, toate acestea sînt astăzi amintiri…”, spune soţia sa.
Dor. “Nu îi plăcea în străinătate. Mergea, vizita, dar voia să se întoarcă mai repede acasă. Niciodată n-a fost tentat să rămînă. Cînd a fost în SUA mă suna noapte de noapte că îi este urît, că vine acasă. N-a cîntat pentru bani, a cîştigat bani, dar totul era pasiune. Voia ca oamenii să fie mulţumiţi. Mai avea multe de făcut, dar asta a fost soarta, iar din calea ei nu te poţi feri. Nu suporta să rămînă dator. Chiar şi acum dacă merg pe undeva, nu există cineva care să nu îşi amintească de el. În Australia şi el, şi Veta Biriş se plictiseau, nu mai aveau răbdare, se uitau după avioane. Şi în Australia am întîlnit o pădureancă. La un moment dat a venit o femeie şi mîngîia costumul pădurenesc. Drăgan a simţit-o imediat că este pădureancă. Nu putea să refuze pe nimeni, dar nu promitea nimănui nimic. «Încercăm», spunea. Nu conta că trebuie să meargă să cînte la nunţile lor, chiar dacă era nevoie să se deplaseze pe distanţe lungi. Era de cuvînt. Drăgan n-ar fi jignit, n-ar fi deranjat pe nimeni, niciodată”.
