Zece prieteni

Eram zece prieteni, care mai de care mai frumos, mai deştept. Mai puţin eu, slab, pricăjit, sensibil. De aceea, probabil, am părăsit primul formaţia Express '69.

Ducu, Mircea, Nelu şi Mirel aveau chitare. Osi avea un instrument de suflat cu clape, iar eu aveam o tobă premier, de la pionieri. De 1 Mai şi 23 August, cu trupa de toboşari şi trompetişti participam la paradele care se organizau pe vremea aceea. Ducu, cu şapte ani de vioară şi cu vreo doi de chitară, era şi solist vocal şi şef autoritar.

În Sighet mai era o gaşcă de prieteni formată tot din colegi de şcoală. Mai mari decât noi cu cinci ani. Ei aveau semnalul lor fluierat, unic, după o piesă a lui Adriano Celentano. Prin 1970, împreună cu Ducu, am căutat şi noi ceva deosebit şi am ales semnalul nostru fluierat, şi el unic, inspirat dint-o melodie a lui Cliff Richard. Semnalul îl păstrăm şi astăzi doar noi, chiar dacă în viaţă am rămas numai nouă, răspândiţi în Maramureş, Bucureşti, SUA, Israel şi Ungaria.

PE CHEI. Tatăl lui Ducu, regretatul profesor de matematici Alexandru Bertzi, era mare apicultor. În fiecare sezon ieşea cu stupii în pastoral, în diferite locuri. Adeseori îl însoţea şi Ducu. Fascinat de una dintre zonele prin care a umblat, Ducu ne-a invitat într-o excursie de câteva zile în zona Cheilor Tătarului, o rezervaţie naturală situată la vreo 40 km de Sighetu Marmaţiei. Prin chei curge pârâul Runcu. Am mers cu mocăniţa de la Sighet vreo trei ore în sus, pe Mara, până la Runcu.

Eram vreo opt băieţi şi tot atâtea fete... Am fost cazaţi la cantonul forestier Runcu, de unde zilnic făceam drumeţii cât ne ţineau picioarele...

CIN-CIN! Într-o seară de august cu lună plină, focul nostru de tabără scânteia negrul văzduh. Ianoş Ioji, Mircea şi fetele preparau cina. În meniul serii figura mămăliguţa cu brânză, aranjată în pături (straturi), presărată cu felii prăjite de cârnaţi de porc şi slănină afumată. Un deliciu aburind şi pe la nasul a doi turişti scoţieni, care tocmai îşi făcuseră apariţia la cabană. Noi aveam ţuică, ei aveau whisky şi bere la cutie. Noi aveam mâncare caldă, ei aveau foame.

Cin-cin, noroc-noroc şi prietenia s-a legat. Când scoţienii au scos chitarele şi muzicuţele, veselia a devenit şi mai mare. Trupa din liceu a lui Ducu s-a lăsat acompaniată de britanici. În limba lor şi în limba noastră am cântat până când şi Soarele s-a trezit, ridicându-se printre brazi.