x close
Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri! Nu, multumesc Accept
×
Acest site utilizează fișiere de tip cookie pentru a vă oferi o experiență cât mai plăcută și personalizată. Îți aducem la cunoștință faptul că ne-am actualizat politicile pentru a ne conforma cu modificările propuse aduse de Directiva (UE) 2002/58/EC ("Directiva E-Privacy") si de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protectia persoanelor fizice in ceea ce priveste prelucrarea datelor cu caracter personal si privind libera circulatie a acestor date si de abrogare a Directivei 95/46/CE ("Regulamentul GDPR").

Înainte de a continua navigarea pe www.jurnalul.ro, te rugăm să citești și să înțelegi conținutul Politicii de Cookie și Politica de Confidențialitate.

Prin continuarea navigării pe www.jurnalul.ro confirmi acceptarea utilizării fișierelor de tip cookie. Poți modifica în orice moment setările acestor fișiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.

DA, ACCEPT

Două nume pe un inel

0
Autor: Vitalie Calugareanu 16 Feb 2009 - 00:00

În 2003, într-o duminică, ne plimbam cu familia pe Aleea Clasicilor din Chişinău. În apropierea Hotelului "Codru" l-am zărit păşind îngândurat printre case, spre Strada Bucureşti, pe Grigore Vieru.



Nu ne cunoş­team. Când ne-am apro­piat, s-a o­prit. A privit cald spre gemenele noastre pe care le ţineam de mânuţe şi ne-a zâmbit. L-am salutat şi l-am rugat să pozeze alături de fetele noastre. "Aveţi nişte lăcrimi­oa­re!", ne-a spus poetul, aşezându-se în pirostrii şi cuprinzându-le pe cele două fetiţe. Apoi a scos din buzunarul drept al sacoului său gri două bomboane "Kara­melka" şi le-a servit pe cele două prinţese - Glorya şi Camelya. I-am strâns mâna subţire şi palidă în semn de mulţumire. Am retrăit acest frumos moment în ziua când am mers, pe aceeaşi stradă, spre casa marelui poet, pentru a realiza acest interviu cu soţia sa, Raisa Vieru.

† Vreau să ne spuneţi cum l-aţi cunoscut pe Grigore Vieru.
Raisa Vieru: Noi am făcut aceeaşi facultate la Institutul "Ion Creangă" din Chişinău. O perioadă îl ştiam doar din vedere. Nici măcar nu ştiam că e poet. În 1957, eu lucram secretar-literar la Teatrul de Operă şi Balet, iar în 1958, pe data de 1 noiembrie, a avut loc Congresul Scriitorilor, la care am fost invitată şi eu. Când s-a terminat congresul, am coborât la gar­derobă să-mi iau pardesiul. Era mare aglomeraţie. Undeva în faţă l-am zărit pe consăteanul meu, poetul Pavel Boţu. M-am apropiat şi l-am rugat să-mi ia şi haina mea. Alături de el stătea Gri­gore. Pavel mi-a făcut cunoş­tin­ţă cu el. "Unde te duci?", m-a întrebat. "Mă duc la că­min!", i-am răspuns. "Şi noi mer­gem în direcţia aceea la Restaurantul Moldova." A doua zi, cineva bate la uşă. Des­chide şi strigă: "Raisa, la telefon!". Nu pusesem până atunci mâna pe telefonul din cămin. Nu ştiam nici măcar ce număr are. M-am dus... Mă su­nase Pa­vel. Noi suntem ru­de îndepărtate cu el pe linia bunicii. "Măi, Raiso, să vezi ce mi-a făcut ieri Grigore că nu te-am invitat cu noi la ma­să!... M-a rugat să te întreb dacă n-ai vrea să vii la săr­bă­toarea noastră la «Scânteia Le­ninistă»". Am zis că vin cu plăcere, că nu aveam alte planuri. Grigore a venit şi am mers la petrecere. Din ziua aceea am rămas prieteni. Peste o săptămână mi-a adus un ziar. Pe atunci scria poezii numai pentru copii. Mi-a dat ziarul şi zice: "Uite o poezie! Ci­teşte-o!". Se numea "Copii, eu nu mai sunt acasă" şi era "dedicată lui RN", adică mie. Poezia era despre cum a fost el cucerit de o fată. Ştiu că scria metaforic despre ea că "are în ochi săbii de lumină". O să caut ziarul acela şi voi publica-o.

† Vă amintiţi de perioada când vă făcea curte?
A fost scurtă perioada aceasta, pentru că el plecase pentru două luni la o casă de creaţie la Maleevka, sub Moscova. Mi-a scris o scrisoare, dar nu ştia că Maleevka era noua denumire a localităţii şi mi-a dat adresa cu denumirea veche - Staraia Ruza. Eu i-am scris, dar plicul mi s-a întors. Împreună cu prie­tenul lui, Victor Teleucă, am început să căutăm telefonul acelei case de creaţie. Mai târziu a pu­blicat un ciclu de versuri, numind scrisorile mele "păsări albe, păsări albe"... De supărare că nu-i venea răspuns la scrisoare îşi lăsase barbă. Când s-a întors, mi-a adus cadou o cutiuţă în care erau un stilou şi un creion. Le păstrez şi acum! În partea de sus pluteau peştişori într-un lichid. Ieşeam des la plimbare prin parc şi el parafraza poeziile sale pentru copii şi mi le recita mie. Îmi amintesc una: "Au venit în prag la noi / Doi piţigoi / Cică dă-ne dacă ai / O tingire de mălai". Dar el mi-o recita aşa: ... "Dă-ne nouă până-n mai / O odaie dacă ai". Noi intenţionam să ne căsătorim, dar nu aveam unde sta. Eram sărăcuţi amândoi. Eu rămăsesem doar cu mamă, iar el a crescut de la vârsta de un an şi şase luni numai cu mama. Pe data de 8 iunie 1959 ne-am căsătorit.

† Aţi făcut nuntă?
Nu. Am făcut doar căsătorie civilă. Ne-am luat verighete. Pe a lui am scris numele meu "Raisa, 8 iunie 1959", iar pe a mea "Grigoraş, 8 iunie 1959". A fost ideea mea să ne scriem numele pe inele în grafie latină atunci, în 1959. Legat de acest eveniment, el are două poezii: "Inelul cu numele tău" şi "Joc de fa­milie".

† Cum a reacţionat când l-aţi născut pe primul fiu, Teodor?
A stat la maternitate plin de emoţii până am născut. S-a bucurat foarte mult. Iar când am rămas însărcinată cu al doilea, cu Călin, îi tot spuneam că vreau o fetiţă. El îmi răspundea: "Da-da, o fetiţă!". Când însă am născut, mi-a trimis un bileţel: "Bravo, Raiso, băiat!".

† Cine erau prietenii familiei?
Cel mai bun prieten al său este Spiridon Vanghele. Au alcătuit împreună Abecedarul. Liviu Damian era ataşat de Grigore. Gri­gore era sociabil, mo­dest şi generos. Dacă îi spunea cineva "Bună ziua!" pe stradă se oprea şi schimba câteva vorbe cu persoana respectivă.

† Cum "îi veneau" versurile?
Putea să-l inspire un cuvânt, un gest. De exemplu, stăteam la masă şi fetiţa fratelui meu, Eleonora, de 5 anişori, când s-a ridicat de la masă a spus: "Mulţumesc pentru pace!". Toţi am fost surprinşi de felul cum a mulţumit. Gri­gore a scris poezia pentru copii "Mulţumim pentru pace". Tot aşa a fost inspirat şi de inscripţia de pe verighetele noastre. În tinereţe, ca să nu-mi strice somnul, compunea poezia în gând şi o învăţa până dimineaţă, iar când ne trezeam, el se aşeza la masă şi o nota.

† În ultimii doi ani, Grigore Vieru a fost atacat foarte dur de unele ziare de la Chişinău. Cât de mult l-a afectat ceea ce s-a scris?
Mă doare foarte mult când vorbesc despre aceste nemernicii. S-au scris despre Grigore nişte aberaţii - să te cruceşti, nu alta! Când a citit în ziarul lui Roşca, Flux, interviul lui Asarov semnat de Petru Poiată, nu-i venea să creadă că pot să inventeze atâtea minciuni despre el. În aceeaşi zi a făcut primul infarct extins. A stat în Reanimare, apoi s-a tratat multă vreme. Treptat şi-a revenit, dar nu definitiv.

† Dar vă amintiţi exact cuvintele pe care le-a spus atunci când a văzut că este acuzat că ar fi pus la cale asasinarea lui Roşca?
Da, a zis: "Cum au putut ei să scrie că eu am vrut să-l împuşc pe Roşca? Eu nici măcar nu ştiu cum se ţine revolverul! În livretul meu militar scrie ruseşte că sunt "neobucennîi soldat" (soldat neinstruit - n.n.)".  Ştiţi doar, cuvântul spus omoară! Gri­gore nu făcea parte din nici un partid. Partidul lui a fost Limba Română şi poezia.

  † Dar după moartea poetului nu v-a sunat măcar cineva de la acel ziar să-şi ceară scuze?
Nu. Nu au sunat. Un singur scriitor postmodernist, Nicolae Popa, a venit în noaptea de veghe la Biserica Sf. Teodora şi şi-a cerut iertare. Aşa mi s-a spus.

† Al doilea infarct când l-a suportat?
La un an de la primul... din cauza unui oarecare Mihai Conţiu de la "Moldova Suverană". Acesta a conti­nuat să scrie urât despre Grigore. Dar prima dată când a citit - spre seară, îmi zice: "Ştii, mă doare tot pieptul. Mă strânge tare...". Am chemat imediat Salvarea şi i-au făcut electrocardiograma. Doctoriţa m-a chemat în bucătărie şi mi-a spus că a făcut al doilea infarct. Am început să plâng, dar ea mi-a zis să nu-i spun adevărul. Au urmat tratamente la spital, apoi la sanatorii. La Spitalul Fundeni din Bucureşti i s-au pus cinci stenturi. Doctorii ne asigurau că va fi bine. Mai târziu a mers la control la Spitalul Fundeni, dar i-au spus că nu e nici o îmbunătăţire. El suferea! Dacă ăştia îl atacau permanent...

† Ce ştiţi despre accident?
În maşină era el şi Gheor­ghe Munteanu, care a organizat concertul de la Cahul. Cred că domnul Munteanu nu este vinovat. A vorbit Călin cu el. În acea seară era ceaţă foarte densă. Se ghida după linia de marcaj. Dar această linie ducea drept în postamentul din beton al panoului pu­blicitar. Maşina s-a izbit în beton şi s-a făcut zob. S-a întâmplat ceea ce s-a întâmplat. Au chemat Ambulanţa de la Ialoveni. Au ajuns la Chişinău în 18-20 de minute. Grigore încă vorbea. Când l-au întrebat adresa, ca să îndeplinească foaia de internare, el a dat o adresă greşită. A spus că locuim pe Strada Pirogov, nu pe Strada Nicolae Iorga. De asemenea, le-a comunicat medicilor un telefon greşit şi când au vrut să-l ducă în Reanimare pe un cărucior, el a refuzat să urce, spunând că se simte bine. Dar el deja nu mai simţea nimic, căci avea comoţie cerebrală, traumate toate organele interne şi fractură la piciorul stâng. Când m-au anunţat dimi­neaţa şi am venit la spital, el era deja în comă. Am stat permanent lângă el în Reanimare. În jurul lui erau toate stelele medicinii şi de la Chişinău şi de la Bucu­reşti. Am chemat preoţii şi i-au citit rugăciunea pentru săn­ă­tate, apoi, a doua zi - Sf. Maslu. În timpul acestei rugăciuni, lui Grigore i-a curs o lacrimă. Doctorii au spus că dacă nu ar fi avut acele două infarcturi, ar fi rezistat. Domnul Munteanu a avut fractură de stern, 6 coaste rupte, comoţie şi a rezistat - e conştient şi îşi revine. Dacă duşmanii nu i-ar fi provocat lui Grigore acele două infarcturi, îl aveam şi azi.

† În certificatul de deces scrie "stop cardiac"?
Da.

† El spunea că ar vrea să fie înmormântat lângă mama lui, la Pererîta...
Da, asta a fost demult. Când a murit mama, el i-a pus o piatră la căpătâi şi a spus că vrea să fie înmormântat lângă ea. A ţinut foarte mult la mama.

† De ce nu a fost înmormântat acolo?
Mai târziu i-au spus mai mulţi... Şi eu i-am spus că i-au rămas rude foarte puţine în sat, iar aici sunt copiii, nepoţii şi cei care îi cunosc poezia. Poate veni un student, un elev să-i pună o floare. Aici, mormântul lui va fi îngrijit. Anul trecut, el i-a spus lui Călin să-l înmormântăm la Chişinău şi să o aducem şi pe mama lui lângă el.

† Şi o să faceţi asta?
Sigur! Îi voi îndeplini întocmai ultima dorinţă.

† La Pererîta este casa părintească în care a crescut poetul. Am citit undeva că o veţi transforma în muzeu...
Da. Vreau să fac acest lucru cât mai repede. Nici eu nu ştiu cât mai stau aici fără el, de aceea trebuie să fac cât mai repede ceea ce merită. La primăvară vom începe lucrul. Am vorbit şi cu primarul din sat, şi cu preşedintele raionului. Ne-au promis o mână de ajutor.

† Ce nu a reuşit să ducă la bun sfârşit Gri­gore Vieru?
Anul acesta, de ziua lui, pe 14 februarie, a vrut să organizeze un concert mare la Palatul Naţional din Chişinău, dar a spus că nu reuşeşte şi urma să-l amâne cu vreo două luni. După înmormântare mi-am zis că acest concert va avea loc. Lumea m-a convins totuşi că e prea devreme. De trei ori l-am întrebat pe părintele Ciuntu dacă se poate să organizez acest concert în memoria lui. Părintele a spus că se poate. Îl rugasem chiar să explice că se admite aşa ceva acolo, în faţa pu­blicului, la concert. Şi el a fost de acord. Convenisem deja cu orchestra "Lăutarii" şi alţii, dar mulţi ziceau că nu e bine. Şi atunci am decis ca acest concert să fie la sfârşitul lunii mai sau la începutul lui iunie. De asemenea, el a vrut să-şi facă un CD cu melodiile şi versurile sale. Şi această dorinţă a lui sper, cu ajutorul lui Dumnezeu şi al prie­tenilor săi, să o realizez.
Citeşte mai multe despre:   două,   grigore,   grigore vieru

Ştiri din .ro


PUBLICITATE
 



Serviciul de email marketing furnizat de