Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Relatarea unui jurnalist de investigaţii poate părea crudă sau cinică, dar poate explica resorturile intime ale unor fapte oribile.
Relatarea unui jurnalist de investigaţii poate părea crudă sau cinică, dar poate explica resorturile intime ale unor fapte oribile.
Dacă dăm la o parte de pe noi păcatele pe care le-am făcut şi cele pe care continuăm să le facem - cu găndul, cu vorba, cu fapta - , dacă mai dăm la o parte viciile, preocupările meschine, hobby-urile sau aspiraţiile de rănd (hainele trendy, celularele cool, maşinile super), ceea ce rămăne suntem noi. Dacă, din puzzle-ul personalităţii lui Ioan Luchian Mihalea, dăm la o parte "zaţul" pămăntesc, cu tot ceea ce a făcut din el un caz public, ceea ce rămăne are şi consistenţă, şi valoare, şi poartă şi un nume: SONG. A fost un fenomen muzical unic in Romănia anilor comunişti şi, din păcate, nesusţinut după moartea lui "Oanţă".
NOI L-AM UCIS. Revenind la "cazul" Ioan Luchian Mihalea, este util să-l rememorăm, in termenii anului 2008, pentru că abia acum am putea inţelege adevăratele raporturi intre om şi artist, intre viaţă şi operă. De aceea l-am abordat pe unul dintre jurnaliştii care au urmărit pas cu pas evoluţia cazului, din momentul descoperirii cadavrului pănă la prinderea făptaşilor. Numele lui este Alecu Racoviceanu, cunoscut jurnalist de investigaţii şi director al cotidianului Gardianul. Impreună cu Lidia Popeangă, a scris şi o carte, "Noi l-am ucis pe Mihalea", care punea problema conştiinţei jurnalistului faţă-n faţă cu dezvăluirile-bombă.
LECŢIA. "Cazul Mihalea are două linii directoare - spune Alecu. Este, in primul rănd, povestea maturizării noastre ca presă de investigaţii. Aceasta pentru că a fost, după Revoluţie, primul caz major in care unui VIP i se intămpla ceva negativ. Noi, presa, ne-am năpustit asupra lui şi am desfiinţat omul, din simplul motiv că, timp de trei luni, nu aveam alte date cu care să susţinem cazul. Ei, bine, după Mihalea au mai fost cazuri in care persoane publice s-au sinucis sau au fost omorăte, dar presa nu a mai sărit cu bocancii pe feţele lor. A devenit mai atentă, mai responsabilă. A doua dimensiune a cazului este o lecţie de psihologie. Anume că, atunci cănd vrei să elucidezi o crimă, nu-i poţi găsi cauzele decăt in partea negativă, in defectele victimei. Aproape intotdeauna trăsătura negativă, aplecarea spre un anumit anturaj sunt cele care conduc la crimă. Dacă te interesează să afli cine a ucis un om, nu poţi discuta doar cu cei care-l plăng. Eşti obligat să vorbeşti şi cu cei care-l blamează. Trebuie să cunoşti defectele victimei. Maturitatea jurnalistului constă in a le face publice sau nu.
Din momentul in care, in seara zilei de 30 noiembrie 1993, expertiza medico-legală a făcut constatarea homosexualităţii, a inceput o luptă intre cei care scriau despre asta, ziariştii, şi cei care incercau să-i păstreze memoria aşa cum fusese perceput Mihalea de publicul larg, prin Song şi Minisong. Dramatic a fost faptul că, de fapt, nu eram două tabere. Concepţiile din acea vreme ale societăţii ne-au făcut să părem două tabere! Acum, dacă despre un artist, oricine ar fi el, s-ar spune că este homosexual, nu mai apare nici o divergenţă in privinţa capacităţilor sale artistice. La vremea aceea romănii nu erau insă pregătiţi să audă acest cuvănt despre un om pe care il stimau."
ŞANSELE. Alecu Racoviceanu ne-a relatat imprejurările care l-au inspirat in abordarea unui caz care i-a determinat, poate, intreaga carieră de jurnalist. "Am avut mai multe şanse - mărturiseşte el. Prima a fost aceea că, punăndu-mi un halat alb, am putut pătrunde la IML ca «brancardier». Aşa am reuşit să văd cadavrul pe care il vănau afară alţi 100 de ziarişti. A doua şansă a fost că aveam noţiuni de criminalistică şi am putut, observănd rănile de pe corp, să refac ceva din «filmul» crimei. «Film» care patru luni mai tărziu a fost confirmat de asasini. A treia şansă a fost că am reuşit să strecor acolo şi un fotograf... Ion Cristoiu se afla atunci in China, dar, telefonic, ne-a dat «dezlegare» să facem o ediţie specială cu moartea artistului. Ei, bine, acea ediţie a Evenimentului Zilei a insemnat izbucnirea scandalului Ioan Luchian Mihalea din presa romănească, transformat rapid intr-o dispută a intregii societăţi. Iar a patra şansă a mea, in privinţa echipei, a fost colaborarea cu Lidia Popeangă, cu care lucrez, iată, de 14 ani... Ea a fost cea care le-a luat primele interviuri - singurele, de fapt - celor doi asasini, prin care aceştia confirmau participarea la crimă."
ARTICOLUL 200. Alecu a analizat ulterior cazul in toată complexitatea contextului, care includea mentalitatea socială şi toate prejudecăţile ei.
"In 1993, articolul 200 era in vigoare. Oamenii făceau puşcărie pentru homosexualitate. Homosexualii nu puteau trăi in concubinaj, pentru că societatea nu le permitea. De aceea, doar se intălneau periodic sau cănd conveneau. In aceste condiţii, a apărut şi o formă specifică de desfrău, in care unul dintre parteneri - de regulă, cel tănăr - ii făcea cadou celuilalt un partener de distracţie şi mai tănăr care, in limbajul lumii interlope, se numea «trufanda». Acum relaţiile dintre homosexuali sunt altfel in Romănia. Libertatea i-a făcut mult mai stabili. Inainte, frica ducea spre desfrău. Noi, societatea, condamnănd homosexualitatea, nu ne dădeam seama că aplicam o dublă condamnare. Un homosexual care primea in casă un tănăr pentru a intreţine relaţii sexuale se expunea jafului mai mult decăt un heterosexual. El nu putea reclama jaful la poliţie, pentru că trebuia să declare scopul vizitei, riscănd puşcăria. Aşa că prefera să tacă. Asemenea jafuri se petreceau aproape săptămănal in toate marile oraşe ale ţării. Se constituise un gen special de infracţionalitate, numit «vănători de homosexuali», bărbaţi care, fără a fi propriu-zis homosexuali, practicau homosexualitatea in scop de jaf. Asemenea infractori erau şi cei doi asasini ai lui Ioan Luchian Mi-halea. A fost o tălhărie dena-turată, nu o crimă pasională, aşa cum cred unii."
"Stau şi mă intreb: dacă acum, in 2008, s-ar petrece aceeaşi crimă, in aceleaşi condiţii, oare aş cenzura informaţia sau aş spune tot, ca atunci, inclusiv faptul că era homosexual? Nu ştiu, dar imi pun problema. Atunci, in 1993, nu mi-am pus-o"
Alecu Racoviceanu
Â
"Din punct de vedere criminalistic, iţi poţi da seama dacă o crimă este făcută de un homosexual. Acesta loveşte puternic, adănc, dar de multe ori şi fără ţintă inteligentă, ca la crimele comise de femei. Pe scurt, isterie feminină şi forţă masculină"
Alecu Racoviceanu
Â
"După Mihalea au mai fost cazuri in care persoane publice s-au sinucis sau au fost omorăte, dar presa nu a mai sărit cu bocancii pe feţele lor"
Alecu Racoviceanu
Â
"«Noi l-am ucis pe Mihalea» nu e declaraţia asasinilor, ci mărturia celor doi jurnalişti care au insistat aproape doi ani asupra problemei homosexualităţii acestui om. E vorba de mine şi de Lidia"
Alecu Racoviceanu
