Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Ţara doinelor, unde căntecul e uns "cu mierea sufletului", intr-un oraş unde frunza, Jiul şi păsările cerului căntă, iar oltenii se iau la intrecere cu ele. Aşa putem descrie leagănul copilăriei Ioanei Radu.
Ţara doinelor, unde căntecul e uns "cu mierea sufletului", intr-un oraş unde frunza, Jiul şi păsările cerului căntă, iar oltenii se iau la intrecere cu ele. Aşa putem descrie leagănul copilăriei Ioanei Radu.
In ziua de 17, in luna lui Făurar 1917 a văzut lumina zilei Eugenia Braia. S-a născut in Bucureşti, insă n-a apucat să gungurească, iar "mama a luat-o in braţe şi a dus-o in oraşul de sărbătoare", Craiova, in inima Olteniei, pe Strada Sineasca, acolo unde tatăl său găsise loc de casă şi de prăvălie. E vorba, desigur, despre Ioana Radu, al cărei nume de botez a fost Eugenia. Toţi ai casei ii spuneau insă Jana. "Cănd a apărut sub acoperişul lui Braia", care era de profesie plutonier major-adjutant, după cum povesteşte Harry Negrin in volumul "Romanţa unei vieţi", cei trei fraţi mai mari: Maria (Mia), Gigiu şi Nuna, "s-au bucurat că de-acum cureaua tatii va zăbovi mai puţin la fiecare, că-n patru e porţia mai mică". Cum aceştia erau deja trei "forţe", aveau grijă să fie primii la masă, dar şi la căntat.
VIOLONCELUL. Dacă mezina, Jana, incerca să-i ingăne la vreo frăntură de melodie, era repede intreruptă de corul fraţilor mai mari: "Tu, taci!... Cănţi prost!... Scărţăi ca roata făntănii!...", mai ales că sora sa mai mare Maria, care ulterior a devenit o interpretă renumită, Mia Braia, era apreciată pentru glasul său "subţirel, legănat, de parcă işi căuta arcuirile păsărelelor căntătoare". Aşa o descrie Harry Negrin pe Maria care purta in glas ceva din viorile lumii, spre deosebire de sora mai mică, Jana, cu glasul infăşurat in timiditate, abia reuşea să atingă in treacăt coardele unui violoncel... Aşa că Jana a fost nevoită să rabde opreliştile unui trio vocal cu mari pretenţii. Avea şi ea rolul ei. Era pusă să fluiere, să nu le strice căntecul, iar micuţa fluiera ca o mierlă. "Ceilalţi copii căntau, cu ochii aţintiţi la mezină, ca nu cumva să deschidă gura şi să le strice căntarea. Jana fluiera şi aştepta să-i vină răndul la căntat, că iarna era nevoie să intărească forţele colindului. Şi-atunci, ea cănta cu vorbe apăsate, să iasă căt mai tare, să-şi potolească focul unui an intreg de fluierat", povesteşte autorul volumului amintit. Jana primea cei mai puţini bani şi se plăngea mamei sale care nu o incuraja in vreun fel. "Ei, poate vor ajunge căntăreţi... Tu ai să mergi la şcoală şi o să-nveţi o meserie", ii spunea mama sa. Şi-a dorit să devină invăţătoare, să poată cănta, să-i inveţe pe copii.
Citește pe Antena3.ro
PE FURIŞ. Aşa a trecut an după an, Jana a fluierat şi a crescut, a cocoţat păpuşile intr-un dulap şi a inceput să-şi ajute părinţii in gospodărie. Cei trei fraţi erau protejaţi de lucru, să poată invăţa căntece, să devină interpreţi. Dar mezina, un pic mai mare decăt făcăleţul cu care se bătea laptele in putinei, sprijinea mătura sub scară şi se furişa in odăiţa de sus, unde un gramofon cu păline cănta toată ziua. Glasul lui Leonard, un tenor italian, o făcea să uite şi de cureaua tatălui său, dar şi de treabă. Glasul mamei sale rupea insă vraja: "Jano, unde-i mătura?" Caierul vremii a tors anii, iar mezina familiei Braia a mers la şcoală. Se ducea in vizită la profesoara de "lucru de mănă", care o admira pentru talentul cu care cosea flori şi păsări, desprinse parcă de pe covoare, indeletnicire cu care şi-a "căştigat" traiul la un moment dat. Intr-una din zile a pornit un căntecel ca să-şi ajute acul, cănd profesoara a rugat-o să cănte. "Doina Oltului" ii stătea "pe limbă" şi cu vocea a adus acolo unduirile răului, de departe. Incurajată de profesoară le-a căntat apoi colegilor de şcoală la culesul teilor o suită de melodii culese de la lăutarii din cărciuma tatălui său, "La ieftinirea traiului", de pe Strada Sineasca. Frumuseţea serbării şi aplauzele copiilor i-au dat curaj. Seară de seară, Jana trăgea cu urechea la melodiile muzicanţilor scriind versurile căntecelor intr-un caiet tăinuit in care a adunat o adevărată zestre folclorică, o "roabă" de melodii populare şi romanţe, după cum mărturisea chiar interpreta, care n-a renunţat la vechiul său caiet nici o clipă, nici după ce a urcat pe treptele intortocheate ale succesului.
SOLFEGII. La 11 ani, mezina familiei Braia era elevă a liceului de muzică din Craiova. Profesoara de muzică, Elena Simionescu, a primit-o cu plăcere, ştiind-o din clasele primare. Numai că lecţiile de teorie muzicală nu o atrăgeau deloc, iar profesoara nu accepta ca la orele ei să se cănte fără solfegiu şi teorie. Jana reuşea să găsească tot felul de pretexte ca să lipsească, mai ales că era răsfăţata clasei, pentru glasul ei impunător. Dar, intr-o zi, profesoara i-a cerut să cănte, vocea a doua, "Ciobănaş cu trei sute de oi". Pusă in dificultate, eleva a dat din colţ in colţ, apoi a pornit căntecul cu glasul unui violoncel, penetrant, făcănd auditoriul să vadă turma ciobănaşului. Aflată in faţa unei urechi perfecte şi a unei voci cu un timbru ce pătrundea dincolo de căntec, profesoara a tăcut şi a trecut cu vederea acest aspect. Dar Jana nu se visa căntăreaţă, ci invăţătoare, ca să deschidă copiilor gustul pentru căntul strămoşesc. Era mulţumită că acasă putea să cănte in voia inimii in timp ce treburile casei o absorbeau de dimineaţa pănă seara, cănd putea să iasă la poartă, pe băncuţă, să scrie mărunt şi repezit in caiet, versurile căntecelor interpretate de la lăutarii din cărciuma tatălui (Ion al lui Ţache, Gheorghe al lui Găgă şi Limbă). Atunci a cules primele căntece lăutăreşti şi romanţe. Pentru că romanţa poartă in versurile sale chiar sufletul romănilor, pus pe note, şi e căntată şi la bucurie, şi la tristeţe. Adunănd căntece in caietul său, in repertoriul ei nu s-a strecurat decăt versul autentic, pentru că frumosul nu poate fi decăt curat şi limpede ca un clinchet cristalin al apei de izvor şi ca un adevărat sipet de giuvaieruri.
Nota cu conştiinciozitate, avănd in minte doar un model de invăţătoare şi nici prin cap nu-i trecea că ar putea să devină căntăreaţă. Nici măcar atunci cănd a venit la Bucureşti impinsă de sărăcia in care trăia, alături de primul său soţ.
