Spectacole la lumina lămpii

"Pe la noi, pe aici, cam toată lumea cânta. Pe timpul CAP-ului se cânta pe aici, pe la vii, pe la sapă, de răsunau câmpurile."

Sunt cuvintele lui Nicolae Dolănescu, fratele interpretului, care ne-a însoţit la nea Florea Stan, apoi la nea Mirică Liche, prieteni din copilărie ai marelui artist. Un vânticel de primăvară adie dinspre Dâmboviţa şi zăvoiul lui Dolan aducând miresme de pomi înfloriţi. Nea Florea trebăluia prin curte, însă a lăsat totul de o parte şi a venit să ne depene amintiri păstrate cu grijă într-un sertar al sufletului său. "Eu sunt mai mare decât el cu patru-cinci ani. Lucram aici, la Sfatul Popular, amândoi. El era funcţionar principal cu starea civilă, eu eram casier comunal - perceptor. De mici copii activam la echipa artistică a comunei. Mergeam la staţia de radioficare la Nucet, prezentam programe de trei ori pe săptămână: lunea, miercurea şi vinerea, între care, la o săptămână-două, prezentam programe şi aici la Căminul Cultural. La Nucet, mergeam prin zăvoi, pe malul Dâmboviţei, cu bicicletele. Erau trei comune: Perşinarii, Brăteştii şi Văcăreştii care abia aşteptau să audă ce prezentam şi noi la emisiune. De atunci şi până acum... au trecut mai bine de 40 de ani", îşi aminteşte nea Florea Stan, iar povestea depănată de domnia-sa e completată de cântecul unei mierle.

"Am avut o copilărie frumoasă împreună, după care fiecare a luat-o pe drumul lui. Am ajuns cu el şi până la regiune la Ploieşti. A ieşit el pe locul I, eu pe locul II şi o fată din Caragiale era pe locul III. Dar mie nu mi-au dat voie părinţii să merg mai departe. Era perioada cu cotele, impozite mari, copii mulţi, ca şi ei, cinci băieţi şi trei fete..." -, adaugă nea Florea, în timp ce caută în fotografiile de familie o poză cu Ion Dolănescu. "Ne ştiam de mici. La o perioadă de timp i s-a desfiinţat postul lui de la Sfatul Popular şi a fost plasat laborant în petrol la Baza tubulară din Viforâta, unde a stat vreo câţiva ani de a terminat liceul şi a activa ca solist vocal la Casa de Cultură. Eu am fost în Libia, în Irak, în Siria, în URSS câte un an, apoi mă întorceam acasă. M-am descurcat binişor", îşi aminteşte nea Florea Stan. Cântecele pe care le prezentau în copilărie la emisiunile de pe plan local erau culese de la bătrânii satului. "Când a plecat la Bucureşti, Ion avea vreo 500 de cântece. Ne mândream cu el. Când auzea lumea de numele lui. A fost lăsat cu darul ăsta de la Dumnezeu. Păcat că s-a stins prea repede din viaţă."

AMINTIRI. Pornim mai departe spre casa lui nea Mirică Liche, situată pe o uliţă, nu departe de centrul satului. Ne-a întâmpinat fiul acestuia, urmat la scurt timp de domnul Liche şi de soţia domniei-sale, care a adus câteva fotografii.

"Ehe... ce ani! -, îşi aduce aminte nea Mirică. Nu era curent electric. Mergeam la brigada artistică pe care am avut-o ani de zile. Ion era solist, noi... spuneam câte o minciună, câte o snoavă... Apoi plecam în turnee: la Sperieţeni, la Nucet. Dacă ne ducea o căruţă, bine, dacă nu, pe jos... În fiecare seară ne întâlneam la şcoală, cu directorul şcolii, cu profesorii. Dacă nu plecam din sat ziceam: «Hai la Perşinari, la noi. Dacă nu, hai să dansăm...». Luam un lăutar şi, cu fete, cu băieţi, cu brătrânii drept spectatori, dansam. Dacă nu era deschis la Căminul Cultural... în mijocul drumului încingeam hora. Făceam repetiţii. Dacă nu ieşea bine, repetam şi a doua seară. Mai coceam câte un porumb...", continuă nea Mirică pe firul amintirilor.

"Ion era mai mic cu un an -, spune nea Mirică. El era un tip mai retras când era mic. Noi mai trânteam şi câte o prostie. El era mai finuţ. Punea capul în jos apoi ne mustra: «Măi, nu-i frumos»."

GENERAŢIE APARTE. "Am prins timpuri grele. Repetam seara, la Căminul Cultural, unde era o singură lampă. Era mai bine, dacă erai murdar, nu te vedea nimeni. De aceea toate fetele ni se păreau frumoase", spune zâmbind nea Mirică, făcând precizarea că pe atunci mergea cu bicicleta pe întuneric pe uliţele satului de zbârnâia.

Băieţii care se adunau la Căminul Cultural ieşeau în evidenţă din rândul celorlalţi adolescenţi de vârsta lor. "Eram o generaţie aparte. Erau şi alţi băieţi de vârsta noastră care se ocupau cu altceva. Noi începusem să purtăm părul într-o parte, pălărie, bască... Nu eram ca ei. Iar distanţa asta s-a păstrat multă vreme între noi. Prin clasa a şaptea ne-am cam despărţit. Eu am plecat la şcoală, la Bucureşti, la profesională. Ion, la Târgovişte. Ne întâlneam în vacanţă...", încheie nea Mirică, frigotehnist de profesie, astăzi proprietar al unui bar din comună, dar nu înainte de a face o remarcă: "Perşinarii au ajuns o emblemă după ce Ion a ajuns mare solist. Pe unde mergeam, prin ţară, şi eram întrebat de unde sunt şi spuneam «De la Perşinari» mi se răspundea «A, de la Dolănescu!»".

"Atunci când pare că nu mai este nimic de făcut, oamenii se întorc la adevăratele valori. Iar Ion Dolănescu a fost o asemenea valoare. Pe cât de modestă, pe atât de uriaşă"
Ion Iliescu

"Ion Dolănescu este un simbol al muzicii populare româneşti. Cântecele lui Ion Dolănescu le-au vorbit românilor despre un anumit fel de a-şi păstra tradiţiile şi de a-şi promova valorile"

"În cazul lui Ion Dolănescu, nu este vorba doar despre talent. Dincolo de înzestrarea sa artistică deosebită, Ion Dolănescu şi-a consacrat viaţa promovării valorilor autentice ale folclorului românesc"

"A fost impresionantă manifestarea de simpatie pe care moartea sa a declanşat-o. Mii şi mii de oameni i-au adus un ultim omagiu, cântecele sale au fost difuzate de posturile de radio şi de televiziune. Era, într-un fel, şi o reacţie la valul de manelizare care a cuprins spaţiul public românesc"
Ion Iliescu