Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Într-o geroasă zi de Făurar a anului 1939, în familia Loghin venea pe lume al cincilea copil: Irina.
Gura Vitioarei, o feerică zonă cu dealuri şi culmi prelungi sau mai domoale la poalele cărora îşi croieşte făgaş rîul Teleajen, cu lunca prunduită şi umbrită de zăvoaie răcoroase. Este leagănul copilăriei îndrăgitei interprete Irina Loghin. “M-am născut la 19 februarie 1939, în comuna Gura Vitioarei, de lîngă Vălenii de Munte. Mama, Elena, era localnică, iar tatăl, Efrim, era venit din zona Chişinăului, ca logofăt pe plantaţiile de vii de la Valea Călugărească. Tata era foarte credincios. Voia să devină călugăr, dar cum la Valea Călugărească erau atîtea fete frumoase, printre ele şi mama...”, Irina Loghin, zîmbind, ne lasă pe noi să tragem concluzia.
Pasiunea pentru cîntec o însoţeşte de cînd se ştie. “Nici nu mai ştiu de cînd am început să cînt, pentru că m-am trezit cîntînd. Tatăl meu avea voce foarte frumoasă. Şi mama avea glas frumos. Eram şase fraţi la părinţi: Margareta, sora cea mare, care a avut grijă de toţi fraţii, Ionel, Elena – Nuţi, cum îi spuneam noi, Florica, apoi am venit eu, Irina, iar după mine, la 7 ani, s-a născut fratele meu, Nicolae. Tata cînta pe note. A învăţat de copil, în Basarabia, pe cînd era la călugărie, însă n-a apucat să depună jurămîntul de călugăr. Nu avea diapazon, dar nimerea, din gît, orice tonalitate dorea. De la tata am împrumutat acest dar şi acest mir pe care mi l-a pus Dumnezeu în frunte. Pot spune că tata avea în sînge cîntatul, iar la noi acasă era tot timpul o veselie. Cîntam cînd venea cineva la noi acasă. Tata făcea cor cu noi. Aveam o bancă specială, ne aşeza pe ea şi cîntam pe două sau trei voci. Pe urmă am început să cînt şi singură. Am început să merg la căminul cultural din comună, apoi, cînd am mers la şcoală, dirijam colegii din clasele I-IV”, continuă Irina Loghin pe firul amintirilor.
Cucul. Primăvara, cînd pădurile începeau să-şi înverzească mantia, copiliţa Irina bătea cărările, bucurîndu-se de fiecare floare şi de foşnetul codrului. “Primăvara mă luam la întrecere cu cucul. Şi acum încă sînt curioasă. Casa mea este într-un cătun, lîngă o pădure. Nu stau la strada principală. Şi acum merg şi bat dealurile… Dar întotdeauna m-am întrebat cum, din vîrful dealului ăluia cît toate zilele, cîntă cucul de se aude, parcă ar fi lîngă tine?! Păsărica aia, cît pumnul, o aud din sat! Cîntam pe cîmp, cînd mergeam cu caprele, cu oile… Apoi, tata a plecat în război. Noi eram foarte săraci. Nu aveam avere decît ce era în jurul casei”, îşi aminteşte cu nostalgie interpreta.
La Şcoală. “Am început clasa întîi la 6 ani. Mama nu voia încă să mă dea la şcoală, deşi eram destul de dezvoltată. Mă tunsese pînă la piele. Nu e o ruşine s-o spun, era perioada păduchilor. Eu ţineam morţiş să merg la şcoală, să fiu în clasă cu Gogu, tovarăş de joacă. Mă îndrăgostisem de el. Şi nu puteam gîndi să stau ore-n şir despărţită de Gogu. M-am îmbrăcat cu o haină de-a tatii, care îmi ajungea pînă mai jos de genunchi, mi-am pus o curea, să stea, cît de cît, haina pe mine. În picioare mi-am luat galoşi de cauciuc. Dar aveam numai o pereche în toată casa, aşa că toate surorile purtam pe rînd şi galoşii şi haina. M-am dus direct în banca întîi. Şcoala începuse deja şi pe bănci erau repartizaţi copiii, în ordinea isteţimii lor. Învăţătoarea, cînd m-a văzut cu haina aceea, tunsă chilug, nu ştia dacă sînt fată sau băiat. M-a întrebat a cui sînt şi m-a trimis în banca a treia.
Încă din primele clase primare am fost remarcată pentru dragostea pentru cîntecul popular. Cîntam lăbărţat, de ne uita Dumnezeu, cum se cînta la ţară. Eram considerată un lider muzical pentru colegi. La serbările şcolare veneau şi părinţii, care mă auzeau, mă îndrăgeau, mă încurajau. Cînd am mai crescut, participam la baluri în toate satele din jurul Vălenilor de Munte. Alături de mine era cunoscută şi sora mea, Florica. Ea era chiar mai îndrăzneaţă, eu eram mai emotivă... Interpretam melodiile Ioanei Radu, ale Mariei Lătăreţu, ale Mariei Tănase...”
Citește pe Antena3.ro
“Topor de oase”
“Am fost învăţată cu munca, de mică. Nici acum nu m-aş da în lături de la nici o muncă. Torc cu plăcere, sap pămîntul… Şi astăzi, dacă îmi dai o sapă în mînă şi mă trimiţi pe un rînd să sap, nu se ţine nimeni de mine. Mi-a plăcut munca, mi-a plăcut curăţenia mi se spunea «Topor de oase» la noi în sat… Cînd eram mică mergeam după lemne. Ne trezea mama cu noaptea în cap să ne ducem după lemne, în pădure, la ora trei-patru, noaptea, cînd era somnul cel mai dulce. Ne duceam destul de departe, pentru că mai aproape nu mai erau. Uneori eram nevoiţi să urcăm pînă-n vîrf şi veneam cu lemnele în spate. Adevărate poveri. Pînă la ieşitul zorilor ne duceam de 2-3 ori… Altă soluţie nu aveam. Simţeam că mamei îi era milă de noi, dar asta era situaţia…”, îşi aminteşte Irina Loghin.
