Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Ziaristul Tico Medina a publicat la Barcelona cartea "Julio Iglesias - intre paradis şi infern", iar Gabriela Ristea a tradus-o. Din această autobiografie aflăm secretele celui mai cunoscut căntăreţ spaniol din lume.
Ziaristul Tico Medina a publicat la Barcelona cartea "Julio Iglesias - intre paradis şi infern", iar Gabriela Ristea a tradus-o. Din această autobiografie aflăm secretele celui mai cunoscut căntăreţ spaniol din lume.
La 23 septembrie 1944, Rosario de la Cueva a adus pe lume un băieţel. Naşterea nu a fost uşoară, motiv pentru care, cănd a sosit momentul, in afară de medic (nimeni altul decăt doctorul ginecolog Julio Iglesias Puga, tatăl copilului), a venit şi un preot. Inainte de a naşte, mama il auzise deja pe copilaş plăngănd in păntecul ei. Se pare că asta se intămplă foarte rar şi nu este ceva obişnuit. Detaliul este menţionat, de exemplu, in biografia lui Napoleon Bonaparte şi se spune că "aceşti copii care plăng in păntecul mamei şi pe care ii poţi auzi inainte de a se naşte" sunt mai tărziu oameni privilegiaţi... Copilul a venit pe lume, aşa cum era prevăzut, in urma unei naşteri pelviene. Cu faţa in sus. Privind lumea. A plăns puţin cănd s-a născut, dar a căntat mult, uneori plăngănd, mai tărziu. Şi nu s-a numit Julio Cezar, ci Julio José. Dar, incă de pe cănd era foarte tănăr, asemenea lui Cezar, a cucerit lumea căntănd.
Da, aşa a inceput povestea unei legende, povestea unui bărbat de aproape 63 de ani, care, uneori, este cel mai tănăr bărbat din lume, iar alteori cel mai bătrăn şi mai obosit om de pe Pămănt. "Dacă m-aş fi născut in secolul calului, aş fi fost - spune adesea Iglesias - artist ambulant sau cavaler."
DI STÃFANO. Cu o seară inainte fusesem la Majadahonda, o staţiune estivală din apropierea Madridului, am luat cina afară şi am dansat cu fetele, aşa cum plănuisem. Nici unuia dintre noi patru nu-i plăcea să bea, iar dacă am făcut-o, a fost cu măsură. Nu eram obişnuiţi cu vinul. Eram, in schimb, obişnuiţi să ne distrăm, pentru că eram, de altfel, la vărsta distracţiilor. Am stat pănă cănd, pe la 2:00 dimineaţa, ne-am găndit că e timpul să ne intoarcem. Nu băusem nimic, insist, de altfel, eu eram cel care conducea. Şi nu beam nimic, pentru că norocul imi surădea din plin: la Real Madrid aveam porţile intredeschise, iar Puşkaş vorbea despre mine cu oarecare admiraţie, Puşkaş fiind "tunarul oficial" al echipei de seniori; in plus, devenise deja mit, intr-o oarecare măsură, povestea cu Di Stéfano, care, in timpul unui antrenament, executase un penalty aşa cum numai el ştia s-o facă, un penalty imparabil, pe care eu insă il apărasem - pentru că jucam pe post de portar, fără să-i dau apoi prea multă importanţă. Aşa că nu beam vin, trebuia să mă ingrijesc. Eu nu eram ceea ce se numea pe atunci "un vitezoman", dar nu pot să nu recunosc că mă grăbeam şi voiam să ajung repede peste tot. Prietenii spuneau că "imi place să fac totul rapid".
Citește pe Antena3.ro
ACCIDENTUL. Ne intorceam. Era intr-o noapte de septembrie, in ajunul lui octombrie, cănd nopţile sunt liniştite in Castilia. Aveam ferestrele coborăte. Lăngă mine mergea Enrique Clemente, un coleg de liceu, robust, nu foarte inalt, dar lat in umeri, rezistent ca fierul. Ne insoţea şi un bun prieten de-al meu, Pedro Luis Iglesias (in pofida numelui de familie, nu era rudă cu mine), care stătea pe bancheta din spate, cu Tito Arroyo. Enrique şi cu mine eram buni sportivi. Enrique a ajuns, de altfel, să joace, ca şi mine, la Real Madrid. Mai mult decăt atăt, el este cel care m-a adus in echipă. Eram, aşadar, cu toţii foarte buni prieteni. In plus, il admiram mult pe Enrique, fiindcă eu eram portar in echipa de tineret, a amatorilor, in timp ce el juca in echipa de seniori a lui Real Madrid. La un moment dat... maşina rămăsese acolo, in mijlocul unui imens nor de praf, in timp ce afară era o căldură inăbuşitoare. Noaptea ne invăluia pe toţi, iar eu auzeam pe cineva scăn-cind lăngă mine. Nu mă durea nimic, poate doar pieptul puţin. In apropiere se zărea mica mea maşină roşie, parcă tăiată-n două, distrusă, cu farurile de poziţie aprinse, cu toate cele patru uşi larg deschise... Toate acestea se intămplau intr-o dimineaţă. La scurt timp după aceea, intr-una din zilele următoare, aveam să implinesc 20 de ani... Maşina incepea să se vadă din ce in ce mai clar in norul de praf care se ridicase. Se observa perfect cum derapase inainte de a cădea in şanţ. Erau distruse, făcute bucăţi, scoase din pămănt una, două, trei borne kilometrice, dintre acelea cărora lumea le spune "apărători" şi care semnalizau intr-un fel curba, numită inainte "curba morţii", dar pe care eu nu o cunoşteam foarte bine. Nu-mi plăcea să conduc cu viteză prea mare. Mă rog, conduceam ca orice băiat de vărsta mea, de 19 ani. Imi veneau in minte, in acel moment, şoselele umezi din Galicia, unde fusesem in fiecare an pentru a petrece căteva zile cu unchii mei, in Orense. Mi se mai intămplase ca maşina s-o ia razna, dar niciodată ca atunciâ¦
N-AM NIMIC. Ii vedeam pe prietenii mei apropiindu-se, cu hainele rupte, plini de pămănt murdar, unii săngerau: Tito Arroyo, Enrique Clemente şi Pedro Luis Iglesias erau şi ei cu mine in acea noapte. Imi văjăia capul şi mă simţeam mai degrabă speriat decăt liniştit, chiar dacă incepeam să las in urmă imaginile a ceea ce tocmai mi se intămplase. "Tu cum te simţi?" Pe mine mă doare spatele. "Şi tu?" Eu am rinichii făcuţi praf. "Şi tu, Julio?" Mă doare pieptul şi puţin coloana, dar numai un pic⦠"Suntem vii printr-o minune. Păcat de maşină." Nu ştiu ce-o să zică tata cănd o să afle.
"Povestea vieţii mele o voi istorisi eu şi se va intitula «Intre paradis şi infern». Şi pentru că-mi place să-mi cănt textele propriilor căntece mai mult decăt altele, vreau ca aceste cuvinte prin care comunic cu oamenii să fie ale mele. Iar această carte pe care trebuie s-o scriu va fi cel mai important text din viaţa meaâ¦"
Julio Iglesias
"Gloria este iluzia paradisului, e o cuşcă de aur, dar cuşcă, este o inchisoare foarte frumoasă, dar care tot inchisoare rămăne... Voi inălţa şi mai mult zidurile care-mi inconjoară singurătatea, singurătatea inseamnă pentru mine creaţie⦠Ştiu foarte bine că am paradisul şi că, poate, ce-mi lipseşte e tocmai infernul"
Julio Iglesias
"Mi-a dictat zi de zi, oră de oră, in momente dificile, in mijlocul a sute de persoane, in sudul Anzilor sau in nordul Europei, indiferent de anotimp, in New York, sau intre două zboruri, la ora 11:00 dimineaţa sau după un pahar cu vin spaniol, plăngănd sau răzănd, in Rolls Royce sau pe plajă... aproape toată viaţa sa"
Tico Medina ,ziarist
Nmeni nu spune tot adevărul
Julio i-a spus lui Medina: "Nimeni nu se destăinuie in totalitate sau nu spune tot adevărul, ceea ce nu-i tot una. Eu cred că in fiecare om există un zece la sută pe care il luăm cu noi in mormănt, aceasta fiind ultima noastră avuţie irepetabilă. Dar ţie eu iţi povestesc totul, m-am dezbrăcat pănă şi de piele, de fapt tu ştii despre mine mai mult decăt ştiu eu insumi".
Nu e uşor săţi spui propria viaţă mereu pe fugă
Medina, despre artist: "Nu intotdeauna a vrut să scrie despre el insuşi. Ca orice om, Julio Iglesias nu a dorit intotdeauna să se arate la acest balcon care provoacă ameţeală. Uneori, mai mereu, a făcut trei paşi inainte şi unul inapoi. Căteodată chiar patru. Trebuia să revină asupra intregului său trecut. Nu este uşor să-ţi istoriseşti propria viaţă, mereu pe fugă, fără măcar o zi sau o clipă de răgaz. Au fost multe dimineţi de durere, multe nopţi de umbre. Mistere revelate, mici anecdote de neinţeles, cuvinte nedescifrate pe de-a-ntregul, fraze spuse pe jumătate, perdele groase, lucruri nu tocmai plăcute, tunele in care nu se intrevede decăt o luminiţă la celălalt capăt. A spus intotdeauna ceea ce ştia despre sine şi uneori chiar şi ceea ce nu voia să ştie. Julio Iglesias nu este un personaj simplu, nu este simplu să fii o legendă. Misterul va avea uneori, poate, ultimul cuvănt".
Un coş cu trandafiri
Zilnic soseşte pe adresa lui căte un coş cu trandafiri roşii de la Hollywood. Ziarişti din intreaga lume se adună şi işi aşteaptă răndul in faţa porţii casei sale. O casă păzită, incă goală pe dinăuntru, fără nume deocamdată. Zilnic, din larg, casa ii este fotografiată de mii de ori şi sunt turişti care, plimbăndu-se pe canalele din Miami, aud de la inălţimea ambarcaţiunii lor vocea instructorului in trei limbi: "Aceasta este casa marelui căntăreţ, spaniolul Julio Iglesias".
