Tălmăcitor al muzicii uşoare

Cenzura şi-a spus cuvântul şi în privinţa versurilor piesei "Lalele", îşi aminteşte Aurel Storin.

Unul dintre versurile originale ale cântecului era: "Lalele, vă rog să-nfloriţi". "M-a chemat un tip care credea că e şeful poeţilor şi că poeţii sunt nişte idioţi şi mi-a spus: «Ce-i asta, dom’le? Adică noi ne rugăm de lalele să înflorească, dom’le? Ia să facem: Lalele, lalele-nfloriţi». Tâmpenia asta am fost obligat să mi-o asum eu. Încercam să scot oarecum lucrurile din banalitatea absolută. Apăreau tot felul de meseriaşi din ăştia care-ţi controlau textele şi-ţi spuneau cum să nu ieşi din banalitate", spune Aurel Storin. "Nu se punea probleme de drepturi de autor. Aşa că, cine voia: «Nea Luigi, mă laşi şi pe mine să-l cânt?». «Cântă, mă!». Şi aşa au apărut şi George Bunea, care l-a cântat şi el în multe spectacole şi cu multe ocazii, şi alţii. Am observat în ultimii ani că au preluat «Lalele» şi unii cântăreţi de hituri. În Germania îl cânta unul dintre cei mai vestiţi cântăreţi ai lor, cu alte versuri. Ăsta a fost destinul «Lalelelor». De ce s-a întâmplat aşa – n-aş putea să spun! Dacă ar fi să scriu astăzi «Lalele» nu l-aş mai scrie, pentru că, între timp, am scris alte texte, alte cărţi şi alte volume de versuri, care îmi dau o viziune specială asupra «Lalelelor». Dar în domeniul ăsta n-ai ce face. Ai lansat ceva şi ai avut ghinionul să prindă, nu mai poţi să faci nimic. Luigi, care nu era chiar la începutul carierei, care avea publicul lui, şi avea ascultătorii lui şi admiratorii lui, cu «Lalele» şi-a făcut o nouă apariţie în faţa publicului", îşi aminteşte acum Aurel Storin.

TEAMA DE SUCCES. Luigi Ionescu era "un tip special, un bărbat frumos, înalt, cu un glas bun, era un tip plin de umor", afirmă Storin. "Atunci când i s-a întâmplat o nenorocire – el a suferit de o boală foarte gravă de plămâni, cred că i-a fost şi extirpat un plămân la un moment dat – şi a dispărut o perioadă din peisajul teatrului de revistă românesc şi al cântecului românesc – la telefoanele noastre de la teatru nu se mai putea vorbi. Sunau telefoanele încontinuu de la fel de fel de ascultători care se interesau de starea lui Luigi Ionescu. Iar prima lui apariţie după ce trecuse de operaţie şi de toate necazurile a fost absolut un triumf al faptului că a reînceput să cânte. Era şi un tip modest, ceea ce nu e calitatea de bază a unui cântăreţ de muzică uşoară, nu numai acum, ci şi atunci. Acum s-au depăşit toate măsurile, dar asta a fost istoria unui cântec din care nu ştiu dacă toţi participanţii au avut de învăţat câte ceva. Eu am avut. Şi de atunci am avut o oarecare teamă ca nu cumva să mai scriu cântece de succes. M-am gândit că pentru mine, ca autor, e de preferat să scriu cântece frumoase. Şi am scris cântece frumoase: «Să mori de dragoste rănită», care a fost «cântecul secolului XX», pe care îl cântă Angela Similea şi care a făcut şi el succes. Dar a avut o altă autoritate", povesteşte autorul.

DOCTORATUL. "Marea mea jenă întotdeauna, când m-am prezentat în societate, era atunci când cineva amintea, lăudându-mă, că eu am scris «Lalele». Eu mi-am susţinut doctoratul în ştiinţe filologice şi susţinerea tezei mele de doctorat, care se numea Teatrul Românesc de Revistă – Dimensiunea literară, la Facultatea de Filologie a Universităţii Bucureşti, unde erau o mulţime de mari profesori universitari, era o sală arhiplină, teama mea cea mare, aveam inima cât un purice, a fost ca nu cumva cineva să încerce să-mi aducă elogiul faptului de a fi scris «Lalele». Pentru că atunci tot edificiul ăsta ştiinţific s-ar fi dărâmat. Nu mi-e nici ruşine şi nu-mi pare nici rău că am scris «Lalele». A fost o experienţă a tinereţii mele şi mă gândesc că unii tineri din zilele noastre au nişte experienţe mult mai grave decât am avut eu atunci. O accept ca atare şi sunt fericit că am obţinut titlul de doctor în ştiinţe după ce am scris «Lalele», şi nu înainte. În muzică, atunci când scrii versuri, pe muzică, ai obligaţia să scrii versuri pe care muzica le acceptă. Sunt cuvinte pe care muzica nu le acceptă", afirmă Aurel Storin.

CHEMA DIVINITATEA. Marele compozitor Temistocle Popa ne-a povestit că Luigi Ionescu era deja o vedetă când l-a cunoscut: "Era plin de talent pentru muzica uşoară şi era un tălmăcitor al muzicii uşoare. Avea o voce caldă, baritonală, plină de tandreţe şi de nostalgie. De câte ori intra în scenă spunea: «Dă, Doamne!». Chema divinitatea lângă el. Era credincios şi chema mereu divinitatea lângă el, pentru momente speciale". "«Lalele» a fost scrisă pentru lansarea lui Gagarin în spaţiu şi a dat peste ea Luigi, căruia i-a plăcut şi ne-am dus împreună la Aurel Storin şi am făcut mare şlagăr şi a fost consacrarea mea în muzica uşoară. A fost un imens şlagăr şi s-a cântat până când s-a prăpădit Luigi. Chiar lumea îl striga pe stradă «Băi, lalele!». Era cântecul lui Luigi. L-a purtat cu succes timp de 40 de ani. Când a venit aici Trio Paraguay au cântat «Lalele» şi au avut succes. De fiecare dată, lumea, când termina un cântec oarecare, ţipa în sală «Lalele». Nu putea să scape de bis. Şi acum se cântă de alţi interpreţi. Noile variante sunt foarte bune, cu nişte ritmuri mai actuale, care au făcut ca melodia să rămână în pas cu vremea", îşi aminteşte Temistocle Popa.

ÎNCREDERE. "Luigi a fost primul cântăreţ care, atunci când mă aflam la începutul carierei mele de compozitor, s-a apropiat de mine şi mi-a acordat încrederea lui. El a fost şi naşul cântecului «Lalele», care l-a însoţit apoi toată viaţa, cu un remarcabil succes. Cântecul fusese scris într-un ritm de vals-swing şi s-a transformat, tot la sugestia lui Luigi Ionescu, în cha-cha, care era la modă pe vremea aceea. Pentru el am mai scris «Zorile», cu care a luat premiu la Mamaia, «Dragoste», multe cântece. Am rămas prieteni după aceea. În viaţa personală era agreabil. Era un prieten bun, un prieten de nădejde. Fusese aviator. Era un tip de nădejde; făcea succes la fete. Era popular şi era de-o modestie care-i caracterizează pe marii oameni. De cântecul «Lalele» nu s-a despărţit din clipa în care a dat de el până la înmormântare, care a fost emoţionantă, pentru că pe ultimul drum oamenii îi fredonau cântecul la căpătâi", ne-a povestit compozitorul.

"Am observat în ultimii ani că au preluat «Lalele» şi unii cântăreţi de hituri. În Germania îl cânta unul dintre cei mai vestiţi cântăreţi ai lor, cu alte versuri. Ăsta a fost destinul «Lalelelor»".
Aurel Storin

"De cântecul «Lalele» nu s-a despărţit din clipa în care a dat de el până la înmormântare, care a fost emoţionantă, pentru că pe ultimul drum oamenii îi fredonau cântecul la căpătâi"
Temistocle Popa