x close
Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri! Nu, multumesc Accept
×
Acest site utilizează fișiere de tip cookie pentru a vă oferi o experiență cât mai plăcută și personalizată. Îți aducem la cunoștință faptul că ne-am actualizat politicile pentru a ne conforma cu modificările propuse aduse de Directiva (UE) 2002/58/EC ("Directiva E-Privacy") si de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protectia persoanelor fizice in ceea ce priveste prelucrarea datelor cu caracter personal si privind libera circulatie a acestor date si de abrogare a Directivei 95/46/CE ("Regulamentul GDPR").

Înainte de a continua navigarea pe www.jurnalul.ro, te rugăm să citești și să înțelegi conținutul Politicii de Cookie și Politica de Confidențialitate.

Prin continuarea navigării pe www.jurnalul.ro confirmi acceptarea utilizării fișierelor de tip cookie. Poți modifica în orice moment setările acestor fișiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.

DA, ACCEPT

Mihai, sufletul mamei!

0
Autor: Luminita Ciobanu 11 Aug 2008 - 00:00

La 4 ianuarie 1946, Elena şi Constantin Constantinescu i-au spus bun venit lui Mihai, fiul mai mic, pe care l-ar fi vrut... fetiţă.



La 4 ianuarie 1946, Elena şi Constantin Constantinescu i-au spus bun venit lui Mihai, fiul mai mic, pe care l-ar fi vrut... fetiţă.

S-a născut la Spitalul Militar, într-o zi în care ningea foarte tare, iar Bucureştii erau înveşmîntaţi în haine argintii. "Din poveştile mamei mele am aflat că ea îşi dorea foarte mult să aibă tot o fată şi nu un băiat. Cînd a auzit aşa, un glas mai puţin de fetiţă, a fost foarte necăjită, iar doctorul care a moşit-o, culmea, îl chema tot Constantinescu, a încurajat-o şi i-a spus: «Să fii fericită că ai un băiat!». Iar lucrurile s-au inversat. Eu am devenit sufletul mamei mele. Sigur că mama a iubit-o şi pe sora mea în egală măsură, dar avea, aşa, o undă de afinitate spre băiat...", ne destăinuie cu nostalgie interpretul.

ECHITAŢIE. Pe cînd Mihai avea 10 ani şi jumătate, pe strada pe care locuia, Ştefan Furtună, la manejul Clubului Steaua s-a înfiinţat un centru de echitaţie pentru copii. "Tata m-a dus acolo. Am învăţat să călăresc, am luat căzăturile de rigoare, pentru că aşa se învaţă...", spune artistul, continuînd: "Povestea cea mai interesantă este legată de un cal de la clubul de echitaţie. Un cal care, deşi era tare frumos era foarte încăpăţînat. Pentru că se distribuiseră toţi caii, şi doar acesta mai era pentru mine, am rămas eu cu el, să facem performanţă. Făceam călărie-obstacole şi într-un final, după strădanii mari, pentru că el era tare încăpăţînat, se gîdila, şi a mîncat bătaie cît s-a putut de la cei care aveau grijă de toţi caii Clubului Steaua, eu am reuşit să mă împrietenesc cu el, să îl ţesal, să îl spăl, să îl fac să mă iubească, cu blîndeţe, cu bunătate, cu zahăr, cu morcovi tăiaţi... Într-un buzunar aveam zahăr, în celălalt morcovi tăiaţi, şi îi dădeam... Cînd mergeam la el, îl strigam din capătul grajdului: «Pleşuv!». Ciulea urechile şi necheza", mai spune Mihai Constantinescu, rememorînd clipa în care a cîştigat unul dintre concursurile organizate. "La un concurs s-a oprit în faţa unui obstacol şi am alunecat pe gîtul lui, ca pe tobogan. M-am lovit destul de rău, m-am ridicat, m-am urcat din nou, că aşa se face, pînă la urmă a sărit obstacolul. Cu insistenţă şi înţelepciune am ieşit campioni. Am fost campion la 13 ani, la categoria semimijlocie. Pentru că l-am întors foarte scurt, a şchiopat de două picioare. Nu era foarte grav, dar s-a decis să rămînă la căruţă", îşi aminteşte cu tristeţe artistul.

PASIUNE. Muzica a fost nelipsită din familia Constantinescu, în ciuda greutăţilor prin care au fost nevoiţi să treacă. "Noi am fost nişte oameni care am avut o casă... Am fost daţi afară, am ajuns undeva într-o cameră şi într-un antreu, pe motiv că tatăl meu a fost ofiţer, a luptat în cele două războaie mondiale, şi la Mărăşeşti şi pe frontul de Vest... Tata a fost un om deosebit. Înainte să fie scos la pensie, trebuia să fie avansat general, dar n-a mai apucat. El a cîntat extraordinar. În ultima parte a vieţii a cîntat în trei coruri de biserici şi la Sinagogă. Cînta extraordinar de bine, era foarte apreciat şi mă mai lua şi pe mine şi, cînd se ridica şi începea să cînte, îngheţa toată lumea. Din spusele lui am aflat că a fost invitat de cineva, cînd era căpitan, să meargă să-şi continue studiile muzicale, pentru că el era tenor spinto, undeva între Caruso şi Tito Schipa, marii grei ai vremii respective. Avea obiceiul să mă ia la Operă, să văd, să ascult, şi, poate că, într-un fel, mi-a creat o anumită imagine vizavi de muzică, de ceea ce înseamnă muzică. Ştiu că eram elev prin clasa a IV-a, a V-a şi mi se spunea «Soprana». Avînd o ureche muzicală foarte bună, am fost remarcat şi cooptat în Corul de copii Radio. Am făcut parte din cor cam un an şi ceva, pînă cînd la Ateneul Român a fost ultimul concert, pentru că s-a făcut imprudenţa ca la final, bisaţi fiind ca şi copii, am cîntat Ave Maria. A fost dat afară dirijorul, Ion Vanica, şi aşa s-a încheiat şi povestea mea cu Corul de copii Radio", îşi aminteşte Mihai Constantinescu.

Ştiri din .ro


PUBLICITATE
 



Serviciul de email marketing furnizat de