Oglinda amintirilor

"Familia mea a fost, pot să spun, superbă. Amîndoi părinţii au fost ca doi prinţi, păcat că i-am pierdut. Pe tata prea repede, pe mama ceva mai tîrziu..."

"Familia mea a fost, pot să spun, superbă. Amîndoi părinţii au fost ca doi prinţi, păcat că i-am pierdut. Pe tata prea repede, pe mama ceva mai tîrziu..."

Cînd vorbeşte despre părinţi, Mihai Constantinescu îşi aminteşte de sfaturile pe care le-a primit în copilărie: "Am fost învăţat să fiu bun, să fiu cuminte, să fiu înţelegător, să nu fur, să nu fac rău... Tatăl meu... îl regret foarte mult... A fost extraordinar. A avut un sfîrşit de nefericit, extrem de rapid. Îmi pare rău că nu l-am avut mai mult. Aveam doar 14 ani cînd s-a prăpădit. Pe la 19-20 de ani, cînd am început să cînt, îmi părea extrem de rău că nu e lîngă mine, nu mă poate vedea, nu mă poate auzi, apoi, cînd am început să fac performanţă, îl regretam enorm că nu poate să ştie că am făcut ceva în viaţă, mai ales că tata, cînd deschidea gura şi cînta o arie, se cutremurau geamurile. Ştiu că a studiat şi la un conservator particular din dragoste pentru muzică în paralel cu viaţa de ofiţer. A fost un bărbat foarte frumos, a fost un tip care a iubit viaţa. Cînd l-am pierdut pe tata, nu credeam că e adevărat. Foarte frică mi-a fost să mă duc să-l văd. A fost cumplit. Era o perioadă în care se găseau numai garoafe şi toată lumea care venea aducea flori, bineînţeles, garoafe. În camera în care a stat erau numai garoafe. După aceea, cel puţin 20 de ani, nu am putut să văd garoafe, să simt miros de garoafe".

LOCUINŢĂ. Impasul evacuării pe care l-a trăit recent, are rădăcini adînci. Totul a început pe cînd Mihai avea 4 ani şi jumătate. "Mama a provenit dintr-o familie bună şi a primit la căsătoria cu tata o casă din care am fost evacuaţi forţat cînd eram noi mici. Aşa erau vremurile... Tata a semnat cu pistolul la tîmplă că o donează... Acelaşi lucru l-a făcut şi bunicul de bună-voie... Mama era o francofonă convinsă, vorbea bine franceză, încerca să ne înveţe şi pe noi, eu am prins mult, mai mult decît Ileana, am învăţat însă fără să vreau, doar din auzite. Am cîntat mult în limba franceză, şi asta m-a ajutat să învăţ şi mai mult şi să am o pronunţie excelentă", îşi aminteşte interpretul.

TRISTEŢE. "După ce tata s-a prăpădit, am rămas cu mama... am ajutat-o cît am putut. Pentru mine ea era ca o icoană. Am iubit-o enorm şi, la un moment dat, cînd am reuşit să cîştig din muzică, toţi banii i-am lăsat mamei mele. I-am aranjat la un moment dat o excursie pe care şi-a dorit-o, să vadă Parisul, Veneţia... Eu aveam deplasări şi mergeam în Germania Democrată şi mă ruga să-i aduc stofă mai groasă, pentru fuste. Şi, culmea, atunci cînd n-a mai fost mama, le-am găsit pe toate în dulap, inclusiv 10.000 de lei, şi mă întrebam de ce? Dar aşa sînt părinţii, să economisească... Multă vreme după ce mama nu a mai existat, mi-am dat seama că în momentul în care pierzi un om pe care îl iubeşti atît de mult şi sigur, asociat cu mama, cu copilăria şi cu atîtea altele, nu te mai interesează nimic. În ziua în care a murit mama, s-a întîmplat un lucru incredibil: îmi povestise un balerin de la Teatrul «Constantin Tănase» că în ziua în care mama lui a murit a avut spectacol şi a trebuit să danseze. Mă gîndeam atunci: «Ce lucru trist!». Dar eu am avut spectacol exact în ziua în care mama a murit, pe stadion, în Ploieşti. Se vînduseră 20.000 de bilete şi a trebuit să cînt. Noroc că scena era în mijlocul stadionului... Eu plîngeam de mama focului, dar cîntam. Nu am să uit aşa ceva. Toate lucrurile astea le spun pentru că fac parte din viaţă şi nu trebuie luate tragic, pentru că viaţa are şi urcuşuri, şi coborîşuri, şi zile senine şi zile mai puţin senine. Important este cum ştim să le traversăm", continuă Mihai Constantinescu pe firul amintirilor, apoi ne-o creionează pe Ileana, sora mai mare: "E mai mare decît mine cu trei ani. Deşi are o ureche muzicală foarte bună, n-a interesat-o subiectul".

NĂZBÎTII. În copilărie mă învăţa tot felul de prostii: să fur dulceaţă... Dacă făcea mătuşa baclavale, mă trimitea să văd unde le pune şi să luăm... dacă mama înroşea ouăle de Paşte, în Joia Mare, şi nu era voie să le mănînci decît după Înviere, ea mă punea să-i aduc ouă înroşite, că aşa-i plăcea. Mă trăgea de păr, îmi băga degetele în ochi, aşa era ea. Şi astăzi, cînd are o vîrstă, este tot un copil. Este extraordinară şi vezi în ea un copil care s-a oprit undeva la o vîrstă... Îi doresc să rămînă aşa, pentru că nu greşit a spus cineva că figura este oglinda sufletului... Ne iubim foarte mult, avem nevoie unul de celălalt şi cînd a avut o problemă de sănătate şi eu eram disperat, nu ştiam ce să fac, atunci am realizat că într-o persoană cu suflet de copil a intervenit năvalnicul...", încheie cu nostalgie Mihai.