x close
Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri! Nu, multumesc Accept
×
Acest site utilizează fișiere de tip cookie pentru a vă oferi o experiență cât mai plăcută și personalizată. Îți aducem la cunoștință faptul că ne-am actualizat politicile pentru a ne conforma cu modificările propuse aduse de Directiva (UE) 2002/58/EC ("Directiva E-Privacy") si de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protectia persoanelor fizice in ceea ce priveste prelucrarea datelor cu caracter personal si privind libera circulatie a acestor date si de abrogare a Directivei 95/46/CE ("Regulamentul GDPR").

Înainte de a continua navigarea pe www.jurnalul.ro, te rugăm să citești și să înțelegi conținutul Politicii de Cookie și Politica de Confidențialitate.

Prin continuarea navigării pe www.jurnalul.ro confirmi acceptarea utilizării fișierelor de tip cookie. Poți modifica în orice moment setările acestor fișiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.

DA, ACCEPT

Natura vie cu cireş

1
02 Mar 2009 - 00:00

Ce să spun despre Cioculeţ? Doar să îmi aduc aminte una dintre cele mai frumoase nopţi pe care le-am trăit – ca "atârnător" (ar zice unii) sau ca proaspăt "radiofonist" tolerat (aş spune eu).




  • Teodora IONESCU

Era pe la începutul anilor ’90, când s-a întâmplat la Bucureşti o ediţie "Challenge day". În ’93, mai exact. Concerte peste concerte timp de 24 de ore. Multe materiale înregistrate, miniinterviuri la cald, naveta între locurile de desfăşurare şi radio, ca să "le vărs" pe post. În fine, gata, ne retragem. Dar nu pe la casele noastre, ci "la cireş", adică în curtea fostei Case de Cultură Eminescu, acum Teatrul METROPOLIS. Gazde, băieţii de la Compact, care îşi aveau studioul acolo. Baniciu, Şeicaru, Pittiş (Dumnezeu să-l odihnească!), care cu soţii, care cu prietene, cu toţii eram 10-12 oameni obosiţi şi aproape tăcuţi. Asta până când nu mai ştiu cine (cred că Moţu) a început să facă "inventarul" unor piese foarte vechi din repertoriul celor prezenţi, şi nu numai. Ceva la modul: "Da’ p-asta o mai ştiţi?".

EXECUTAREA!
A fost doar scânteia. Vintilă nu a rezistat prea mult şi, fără nici o vorbă, s-a ridicat de la masă şi a dispărut. După câteva minute a revenit cu chitara, pe care o avea în portbagajul maşinii. Nu vă puteţi imagina ce a urmat după uralele cu care a fost primit. Merita filmat. Document. Zeci de cântece "executate" pe voci, ca în spectacol, mai mult sau mai  puţin până la capăt, dar cu o plăcere nebună. Şi nu-mi amintesc să se fi repetat ceva. Cum ar fi spus o prietenă, dacă le-ar fi băgat cineva o fisă în gură şi le-ar fi cerut o anumită piesă, aia era! Ştiau tot! Slalom de la Stoicanu la Florian, via Nicu Vladimir şi (firesc!) halte generoase în propriile repertorii.

FĂRĂ REFLECTOARE! Bineînţeles că pentru ei era, cu siguranţă, o seară dintre cele mai normale. Pentru mine însă a fost "un ceva" care nu mi se mai întâmplase, dar pe care, în secret, mi-l doream de mult. Sporadic mai asistasem la o repetiţie, la o încălzire sau ceva de genul ăsta, dar de un regal de o noapte întreagă, aşa, fără reflectoare, nu mai avusesem parte.

Ceea ce mi-a rămas în memorie din acea noapte a fost dragul cu care, mai ales Cioculeţ, cânta piesele celorlalţi. O plăcere nebună, un fel de tandreţe, chiar, pe care am regăsit-o mai apoi în formula Pasărea Colibri, care, iertată-mi fie părerea, în acea noapte s-a născut cu adevărat. Dacă nu oficial, măcar un fel de schelet secret pe care îl construiau fără să vrea, fără să-şi dea seama.

Îmi vine acum în minte o expresie la fel de tandră şi de caldă cu care un alt "corifeu" îi strângea laolaltă pe ceilalţi: "Pensionarii mei dragi". Despre Nicu Alifantis este vorba. Care "pensionari", frate?!?! Atâta bucurie rar vezi! Şi mai spunea Baniciu o vorbă mare: "Dacă nu am fi fost nişte oameni de spirit, nu am fi rezistat zece ani împreună…".

Când ne-am împrăştiat (care pe la casele proprii, care căutând o ciorbiţă acră să ne dregem cât de cât), soarele răsărise de mult…

Ştiri din .ro


Serviciul de email marketing furnizat de