Performanţe prin muncă

Mondial trăieşte! Pentru Doru Tufiş, celebra formaţie care a făcut furori în anii ’70 nu va muri niciodată.

Mondial trăieşte! Pentru Doru Tufiş, celebra formaţie care a făcut furori în anii ’70 nu va muri niciodată.

CHITARA şI VOCEA! Dar mai ales chitara, instumentul pe care îl mânuia atât de bine, l-a integrat pe Doru Tufiş în sânul familiei “Mondial”. Îşi aduce aminte de toate grupurile care au fost în anii aceia, anii istorici ai muzicii româneşti şi internaţionale: “Atunci s-au restructurat astfel de grupuri. Aceeaşi mişcare a avut loc şi în România: plete, blugi, jeanşi, ciudăţenii sociale... uauu! Nu aveau încotro, trebuiau să ne lase, eram tineri, ne duceam la casa de cultură, ne mai lua poliţia.
Fenomenul a izbucnit puternic la tv şi la radio. S-a petrecut o mişcare care nu prea le-a convenit, dar nu au avut ce să facă, ar fi fost greu de stopat. Rămâneau totuşi suspicioşi cu privire la aceste lucruri”.

CĂPITANUL. Treptat şi-au făcut apariţia trupe din care făceau parte oameni muncitori, care lucrau, studiau. Nu erau toţi profesionişti, dar mergeau pe o linie bună. “Prin munca depusă se crea performanţă. Mulţi dintre solişti ajungeau să cânte la standarde internaţionale. Hmm…«Mondial»... sunt unul dintre membrii care au asistat la apusul acelei trupe de atunci. Am venit prin ’75-’76 şi în ’78 s-a terminat. După ce am fost într-un turneu în Polonia, cu Mirabela Dauer, am primit un contract în RDG şi după acel contract trupa nu a mai existat. Cam aia a fost perioada, istoria «Mondialului». Mă rog, Filip Merca, fiind iniţiatorul, şeful de orchestră, a stat până la urmă ca un adevărat căpitan. Era acolo când nava s-a «scufundat». Plecaseră şi Phoenix, iar pentru trupele vechi a fost o mare dezamăgire”, povesteşte Doru Tufiş.

Modele. Trupele noi au pătruns în altă zonă. Tot ce apărea mergea întâi la Cenaclul Flacăra, pentru că acolo aveau umbrela protectoare. Prin urmare ’77-’78 a fost perioada propice «Mondialului». “Tineri, ambiţioşi, toată lumea ne privea ca pe nişte modele. Apropo, am făcut armata cu Gabriel Drăgan, fără să ştiu că la sfârşitul stagiului militar mă voi duce la «Mondial». Vocea lui Gabi era vocea trupei. Personalitatea lui era extraordinară... din păcate, a murit tânăr.

S-au perindat mari instrumentişti în formaţie, până la mine. Chitaristul... un uriaş... Sorin Tudoran. Într-un top nedrept al celor mai buni chitarişti el era al patrulea în anii ’72 sau ’73, iar eu eram al treilea. Se retrăsese la un moment dat. Apoi Iuliu Merca, un om extraordinar de valoros şi talentat, şi un compozitor excelent. Oamenii aceştia în timp au contribuit la menţinerea activă a trupei. Şi piesele au fost de aşa natură încât să rămână active... La un moment dat, Mondialul acela dulce, romantic, din prima lor perioadă, s-a transformat brusc într-o trupă care cânta cu totul altceva”, spune chitaristul.

INTEGRITATE. Nimeni nu a putut însă să mai pună ceva peste piesele iniţiale, care au constituit de fapt inima formaţiei. Nu era concert fără acele piese, pentru că lumea le cerea. “Şi venea lume – afirmă Doru Tufiş –, se umpleau săli de sport ca să ne vadă. Chiar şi eu am compus piese care au fost difuzate la radio. Existau, desigur, melodii noi pe care lumea le afla, dar nu voiau să accepte că Mondial nu mai însemna acele piese vechi. Au fost capodopere. Marile topuri ne clasau pe locul II... Am reluat ideea, câţi am mai rămas. Noi putem cânta şi cântăm hit-uri din anii ’60, live. Doar că nu mai avem aceeaşi incisivitate. Am cunoscut puţini oameni cu adevărat... oameni. Şi aici mă refer şi la cei din lumea mass-media. Unul dintre ei era Tudor Vornicu. El a vrut înainte de 1989 să mă promoveze ca solist, fiindcă eu cântam în baruri. Nu m-am dus, pentru că i-am spus: «Nu pot să cânt muzică românească. Nu pot să sar dintr-o muzică de calitate la una proastă». Spre sfârşitul anilor ’80 nu mai era voie să răsune muzica străină. Cineva a întrebat chiar, la Mamaia, în timp ce cântam dacă «avem voci din astea în România?». Numai că era o mafie foarte mare”.

ORGANIZAREA. “Mondial” încă există! Ultima oară au cântat la Zilele oraşului Iaşi. “Ploua, iar noi mai aveam 30 de minute până la începerea concertului. Nu mai speram într-o reuşită, dar iată că ploaia s-a oprit la fix şi oamenii au apărut ca furnicile. Interesant a fost că am revăzut şi un public mai «vechi», dar şi tineri. Mulţi tineri care la început priveau cu neîncredere, curioşi.

Mi-am păstrat şi la ora actuală abilităţile, am show. Eram recunoscut pentru faptul că puteam cânta cu limba la chitară. O mai fac din când în când. Cred că principala problemă pe care o întâmpină formaţia este legată de organizare. Deşi manageri sunt în trupă şi toţi avem drepturi, parcă nimeni nu vrea să-şi asume nimic. La un eveniment ne-a căutat cineva să cântăm şi cu greu ne-a găsit. Atunci când trupa era în vogă nu făcea nimeni absolut nimic decât să primească solicitări. Acum, trebuie multă promovare. În timp ce unii se chinuie, alţii primesc de-a gata... Ar trebui să realizăm un site, fiindcă nu avem. Lumea trebuie să ne găsească mai uşor, să ne identificăm, persoane de contact, tot.

Am cântat recent şi pe la diverse posturi, ultima oară la emisiunea Happy Hour, unde a rămas că vom relua discuţia”, dezvăluie Doru Tufiş.

Un murmur: Eminescu!

Aşadar, potrivit lui Doru Tufiş, “Mondialul” nu este încă pierdut: “Nu mai are aceeaşi strălucire, dar există. Cât despre ceilalţi…Sorin Tudoran e în Germania, Iuliu Merca a murit, Gabriel Drăgan a murit, Filip Merca a fost în SUA, dar s-a întors, Drăgan este aici, Romeo Vanica la radio, Dragoş Vasiliu este unul dintre fondatori, mai este Radu Stoica. În perioada de glorie, în 1970, la Chişinău, au vrut bis, şi în loc să ceară bis au început să murmure uşor, apoi din ce în ce mai tare, până au strigat «Eminescu, Eminescu!». De la un bis cerut, şi încă unul a ieşit foarte urât, au fost bătuţi de jandarmi, de poliţişti. În 1999 am fost iar la Chişinău, de data asta la Sala Republicii şi erau oameni în vârstă care cântau cu noi, oameni cu părul alb, aceia, probabil, care, cu ani în urmă, luaseră bătaie. Asta s-a întâmplat şi aici, la Politehnică, unde Mondialul era o mândrie. Noi am fost «în top», dar erau sub noi trupe extraordinare, care cântau magnific, meritau mai mult”.

Sprijin

Doru Tufiş e de părere că “Mondialului” îi lipseşte un manager. Nimeni nu intervine şi nimeni nu strigă “Domnulee, vreau Mondialul!”. “De ce n-ar fi prezente la anul, la Cerbul de Aur, trupele din acea vreme? Phoenix, Roşu şi Negru etc. Sigur că mulţi nu mai sunt printre noi, dar ideea ar fi grozavă şi se poate substitui omul care lipseşte. Cred că Dănuţ Aldea ar avea un mare succes într-un recital. S-au strâns 40 de ani de activitate... trebuie să mă gândesc ce aş vrea, cum aş vrea. Poate că aş primi sprijin şi suport financiar. Acum, cât sunt încă activ şi comunic”, încheie solistul.

“Fenomenul a izbucnit puternic la tv şi la radio. S-a petrecut o mişcare care nu prea le-a convenit, dar ar fi fost greu de stopat. Rămâneau totuşi suspicioşi cu privire la noi”.
Doru Tufiş

“Existau melodii noi pe care lumea le afla, dar nu voiau să accepte că Mondial nu mai însemna acele piese vechi... capodopere. În marile topuri ne clasam pe locul II”.
Doru Tufiş