x close
Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri! Nu, multumesc Accept
×
Acest site utilizează fișiere de tip cookie pentru a vă oferi o experiență cât mai plăcută și personalizată. Îți aducem la cunoștință faptul că ne-am actualizat politicile pentru a ne conforma cu modificările propuse aduse de Directiva (UE) 2002/58/EC ("Directiva E-Privacy") si de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protectia persoanelor fizice in ceea ce priveste prelucrarea datelor cu caracter personal si privind libera circulatie a acestor date si de abrogare a Directivei 95/46/CE ("Regulamentul GDPR").

Înainte de a continua navigarea pe www.jurnalul.ro, te rugăm să citești și să înțelegi conținutul Politicii de Cookie și Politica de Confidențialitate.

Prin continuarea navigării pe www.jurnalul.ro confirmi acceptarea utilizării fișierelor de tip cookie. Poți modifica în orice moment setările acestor fișiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.

DA, ACCEPT

Pe aceeaşi canapea

0
Autor: Radu Rizea 26 Mai 2008 - 00:00

Pe Nichita l-am readus la viaţă noi, cei care ne-am trăit partea importantă a adolescenţei în primii ani de după 1990.


Pe Nichita l-am readus la viaţă noi, cei care ne-am trăit partea importantă a adolescenţei în primii ani de după 1990.

Scriu astăzi acest text cu o întîrziere nepermisă, după ce m-am trezit şi m-am dus la culcare cu Nichita în minte, timp de cîteva săptămîni. Mă aflam, absolut accidental, în redacţie, în ziua în care grupul de poeţi sîrbi conduşi de Adam Puslojici venise să-l celebreze pe Nichita. Am avut surpriza să-l redescopăr pe Poet neschimbat, şi pe mine o dată cu el.

TABLOUL 1. Scenă petrecută cu cîteva săptămîni în urmă, într-un bar de rock/punk/ folk/blues, unde un cuplu stătea să se nască. El – 60 de ani, profesor la Universitate, după o noapte nedormită. Ea – 20 de ani, citind un volum de Eminescu, dat de barman ca remediu împotriva plictiselii. Discuţia, scli­pitoare pe alocuri, tandră şi caldă mai în fiecare cuvînt, se schimbă brusc cînd este rostit cuvîntul magic: Nichita. Cei doi desco­peră că au dormit, în epoci diferite, pe o canapea pe care dormise şi Nichita, în casa unei cunoştinţe comune. Nu mai există cuvinte, există senzaţii care cotropesc. Nu se mai curtează, sînt deja nişte foşti amanţi, canapeaua împărţită la zeci de ani distanţă ţine locul unui amor de curte, înlătură dorinţa fizică şi îi lasă pe cei doi să manipuleze lucruri, fapte, obiecte, idei, sentimente, culori, armonii...

TABLOUL 2. Nichita ni s-a alăturat la fel de simplu cum îi părăsise pe părinţii noştri. Dintr-o dată. Nu ştiu cine a scos primul volumul din geantă dar, mult timp după aceea, Nichita devenise motivul nostru de a ne vedea. Duminica dimineaţă, în Asul de Treflă, barul din foaierul Teatrului de Comedie, Moţu Pittiş ne strîngea şi ne punea muzică rară. Concerte pe casete video pe care nu speram să le vedem vreodată, oprite şi explicate aşa cum doar el ştia să facă. Acolo ne-am strîns într-o zi de decembrie, cînd restul lumii comemora moartea lui Nichita, pentru a sărbători poetul. El era viu, era aşezat la masă cu noi şi-şi vedea de bere, pregătind încă o dictare… Cînd cunoşti puterea magică a cuvintelor şi ştii să invoci o revelaţie, nu ai cum să n-o obţii. Cine spune că Nichita nu era cu noi la masă minte cu neruşinare.

Cînd o parte din găşti s-a spulberat, iar locul ei a fost luat de mici brute cu ochi împăienjeniţi şi boxuri pe mîna ascunsă în buzunar, am invadat apartamentul – unicul disponibil – al unuia dintre noi şi am săvîrşit “o aşezare”. Pe Nocturnele lui Chopin, versurile lui Nichita ne ţineau loc de proverbe, exclamaţii, declaraţii de dragoste, despărţiri, ne ţineau loc de lumină şi de moarte. Ne recunoşteam din priviri pe stradă: să faci diferenţa dintre un om care trăieşte în Nichita şi unul ignorant era mai uşor decît să arăţi cu degetul un bărbat şi o femeie.

TABLOUL 3. Pe vremuri, alergaserăm în căutare de paramente stănesciene prin toate librăriile, cu un avînt demn de Chick, eroul din Spuma zilelor. Dădeam la schimb casete AGFA şi BASF cu Led Zeppelin pentru o fotografie cu Nichita. De douăzeci de ani încoace, posterele răsucite de fum şi căldură au tot fost cojite şi înlocuite, pînă am ajuns să preferăm pereţii albi şi curaţi, de sanatoriu.

Şi îngerul blond mi s-a strecurat înapoi în viaţă, de data asta fără să-l fi chemat, doar ca să-mi apese cu degetul pe inimă şi să-mi arate cît de mult păcătuim, zi de zi, înjurînd o lume al cărei sens profund a rămas neschimbat, deşi totul pare a fi mereu mai urît, mai grăbit şi mai fără de nădejde. Am deschis din nou gura, după mulţi ani. I-am spus cîteva lucruri importante unui prieten drag, care a scris o carte despre Nichita fără să-l fi întîlnit vreodată. Am avut surpriza să-l redescopăr pe Poet neschimbat, şi pe mine o dată cu el. Puslojici mi-a dat un ciocan peste carcasa de înjurături din trafic, de asudare în faţa tastaturii, peste stra­tul de oboseală şi rutină în care mă scufundasem de atîta vreme, iar de dedesubt a renăscut, urlînd, o conştiinţă.

Citeşte mai multe despre:   nichita,   nichita stanescu 26 mai 2008

Ştiri din .ro


PUBLICITATE
 



Serviciul de email marketing furnizat de