Tandră asuprire

Pe Dora personalitatea lui Nichita a copleşit-o tot timpul vieţii.

Acest interviu are o prefaţă semnată de Dora Stănescu: “Nu mi se pare corect a fi în situaţia «avantajoasă» de a fi încă în viaţă. Putem să producem orice amintiri, poveşti sau consideraţii în sens de concluzii despre Nichita. Eu sînt supravieţuitorul lui. Eu sînt cea care ştie şi are dreptate. Nichita spunea: «Trecutul este imprevizibil». El şi-a ales calea, pe care nu a abandonat-o niciodată. A trăit şi a murit în funcţie de această opţiune. A avut o existenţă clară. Bănuiesc că numai pe baza acestei opţiuni eu pot să-mi amintesc ceva despre el”.

Jurnalul Naţional: Aurelian Titu Dumitrescu spunea, în “Ateliere în paragină” (cartea lui Ciprian Chirvasiu), că ai fost “mandatată” de Nichita să taci despre poezia lui. Ce a vrut să spună ATD?

Dora Stănescu: Nichita nu m-a “manda­tat” să tac despre poezia lui. Nu mi se pare de bun-simţ să joc rolul soţiei atotştiutoare. Însă mi se pare important să ajut cu materiale ediţiile serioase cu opera lui Nichita. Totuşi, pe parcursul anilor, am împiedicat apariţia unor broşuri pe care unele edituri noi voiau să le scoată, bazîndu-se pe faptul că Nichita se vinde bine. 

Am auzit şi texte jignitoare, de genul: “Da’ ce, banii n-o interesează?”. Nu, nu m-au interesat niciodată. M-a interesat doar ca Nichita să aibă ediţii de opere complete, ediţii critice şi nimic altceva. Eu consider că se reprezintă prin opera lui şi se bate cu toată lumea prin opera lui.

Nichita, despre care se spune că avea vocaţie de “donator de sînge”, avea, totuşi, idiosincrasiile lui. La ce era into­lerant?

Lui Nichita nu-i plăcea călduţul.

Citește pe Antena3.ro

Ce locuri poți să vizitezi în Maramureș dacă mergi de Crăciun sau Revelion în 2024. Cele mai frumoase obiective turistice iarna

Şi tată, şi copil

Şi-a dorit să aibă copii?

Da.

Cîte poezii de-ale lui Nichita mai ai?

Mai am foarte puţine poeme nepublicate. Printre ele sînt şi cîteva pe care Nichita a refuzat să le publice. Poate că aceste poeme vor intra într-o ediţie critică.

Personalitatea lui Nichita te copleşea?

Şi acum mă copleşeşte. Cînd l-am cunoscut eram doar un copil. Nichita m-a format. Datorită lui sînt cum sînt, datorită lui gîndesc cum gîndesc...

Ai luptat să-ţi păstrezi identitatea?

Nu. Asuprirea lui era tandră.

Ţi-a fost greu să-l iubeşti pe Nichita?

A fost firesc. Ştia să fie şi tată, şi copil, şi soţ, şi prieten, şi marele poet. Aveam în viaţă toate vîrstele în acelaşi timp.

Verde-rece

Nichita avea datorii?

Cîştiga foarte mulţi bani pentru epoca aceea. Dar era foarte generos. Obişnuia să sune un prieten doar pentru a-i spune: “Bătrîne, nu vrei să te împrumut cu bani? Hai că astăzi am 1.000 de lei”. Nichita era sol­vabil. Fondul Uniunii era un fel de Bancă a Scriitorilor. El era creditat de Fond cu 570.000 de lei. Să spun mai clar, da, avea datorii la fondul literar în valoare de 570.000 de lei. Cred că Uniunea a recuperat această datorie în cel mult trei ani, prin reeditarea volumelor lui.

Cum te-ai descurcat financiar după dispariţia lui?

Greu. Eram total neadaptată să trăiesc în social. Atunci mi-am dat seama că lumea în care am trăit cu Nichita şi care mi se părea atît de normală nu exista de fapt. Dar vita­litatea şi instinctul de conservare ale omului tînăr m-au ajutat să mă adaptez fără să pierd minunile pe care mi le-a dat Nichita.

Îi era frică de moarte?

Nu. Nu cred că a crezut că se va întîlni cu ea atît de brusc. Nu a crezut că o să moară. Nici pînă în ultima clipă. Nichita a trăit cu o forţă imensă. Bănuiesc că şi-a construit şi această relaţie de înţelegere a morţii la fel de puternic cum a şi trăit, cum a şi gîndit toate temele fundamentale pe care le-a tratat în poezia lui.

Care au fost ultimele cuvinte ale lui Nichita?

Verde-rece. Atît. Iar eu îl rugam să respire.