Aceasta a fost lumea mea

Iarna mi-a plăcut un pic mai mult dintotdeauna. Mai ales dacă era necruţătoare, furioasă, cu zăpadă şi ger, cu soare cu dinţi… la bunica.

An de an aşteptam cu sufletul la gură să ningă şi să vină vacanţa de iarnă. Mi-amintesc că, de prin noiembrie, începeam să număr zilele. Era chinuitor, lecţiile grele, orele prea lungi. Şi când venea era cel mai frumos moment. Eram liberă, în sfârşit, puteam să nu mai port grija lecţiilor,  puteam să fac ce vreau, şi atunci începeam să visez la cum va fi când voi fi mare. Îmi plăcea să stau la geam şi să văd oamenii de pe drum, cu problemele lor, cu gândurile lor şi mă gândeam cât de fericiţi sunt că sunt mari, că nimeni nu le spune ce să facă.

Mi-e dor... Nu m-aş fi gândit că va veni o vreme când îmi va fi foarte dor de vremurile acelea, nu aş fi bănuit că singurele vremuri lipsite de griji sunt acelea când părinţii îţi pot purta de grijă. Plecam la bunici imediat ce primeam vacanţa. Bunica ne aştepta mereu cu mâncare făcută în cuptorul de lângă casă şi, de când începeam să urcăm dealul spre casa ei, începea să se simtă miros de brânzoici. Mâncam pe nerăsuflate, apoi  începeam "să privim în jur". Nici nu vă închipuiţi cât de frumoasă mi se părea casa bunicilor, cu toate ungherele întunecate, cu cărţile vechi, fotografiile uitate prin sertare, cu fel de fel de lucruri ce făceau podul casei un adevărat univers. Organizam "expediţii" şi, pentru noi, fiecare lucruşor vechi pe care-l găseam spunea o poveste. În mintea noastră începeau să se ţeasă tot felul de istorii, cu imagini din război, cu locuri de când se făcea lumea, de când bunicul îi trimitea bunicii scrisori neştiind dacă-i vor ajunge.

UMBRE ŞI DESENE. Serile, dragul nostru bunic ne lăsa să stăm cu dumnealui şi, până adormeam, ne povestea minunăţii din tinereţile lui şi noi ne imaginam în mijlocul povestirilor, participând la necazurile sau bucuriile lui. Şi lemnele trosneau în sobă, şi focul făcea umbre şi desene pe pereţi, şi ne fura somnul, cu gândul la lumea mare, la oamenii pe care urma să-i întâlnim cândva, în existenţa noastră, visând la viitor, la întâmplări ce ne vor schimba destinul. Spre dimineaţă focul din sobă se stingea şi aerul devenea din ce în ce mai rece, şi când se făcea dimineaţa şi ne trezeam, ne era aşa de groază să ieşim de sub plapuma groasă în frigul ce se întinsese în camera, încât stăteam în pat până la prânz, când bunica ne păcălea cu o "rătută" (omletă cu ceapă) gustoasă cum numai ea ştia să facă. Mi se părea de o poezie rară prima noapte de zăpadă, când, după ce totul era acoperit de alb, se lăsa gerul şi copacii din grădină începeau să trosnească precum loviţi de topor.

PĂREA IREAL. Nopţile acelea erau ireale, cerul sticlea în lumină albă a steluţelor de zăpadă. În unele seri băteam drumul până la râu, unde totul era îngheţat, mai puţin umbrele nopţii care păreau strigoi veniţi din cimitirul din apropiere. De cele mai multe ori se lăsa cu o "săpuneală" serioasă, căci verişorii şi fratele meu aveau grijă de asta. Noaptea aceea adormeam târziu, după ce oboseam făcând ture-ture pe derdeluş. Ajungeam în casă cu hainele făcute scoarţă, îngheţate, însă nu ştiu cum se făcea că nu răceam niciodată din cauza asta. Cam cu o săptămână înainte de Crăciun începeau pregătirile.

CONCERTUL... Cea mai urâtă zi era aceea când se tăia porcul. De dimineaţă ne trezeam cu concertul disperat al bietului animal, şi de fiecare dată plângeam, şi de fiecare dată ne rugam pentru o minune sau măcar să meargă în rai. Apoi uitam totul, căci derdeluşul ne aştepta. Cu câteva zile înainte de Crăciun mergeam acasă, la Baia Mare, să împodobim bradul şi să o ajutăm pe mama la gătitul mâncărurilor. Ne propuneam diverse teme pentru brad şi-mi amintesc că încercam, cu mult timp înainte, să "creez" diverse podoabe din carton, care să corespundă temei respective. Eram foarte mândră când mi se potriveau şi arătau frumos, agăţate în pom. Apoi făceam "pachetul" cu prăjituri şi porneam, din nou, spre bunica, pentru că aveam un "concurs" de degustare: prăjiturile noastre contra prăjiturilor mătuşii. Întotdeauna a fost această competiţie între prăjituri, şi de cele mai multe ori cele făcute de bunica, acelea cu magiun şi cremă de ouă, cu brânză proaspătă sau cu mere, se terminau cel mai repede. În ziua de Ajun, de pe la ora 2 după-amiază nu prea mai circulau maşini pe drum şi începea să se adune puţină zăpadă peste cea deja bătătorită şi drumul devenea o super pârtie de sanie.

PREGĂTIRI. Dar noi nu aveam vreme acum, căci bunica avea nevoie de ajutor, eu eram cu mâinile până-n cot în aluat şi încercam să fac să "asude grinda", cum spunea bunica mea. Atunci puteam să ştiu că aluatul e bine frământat şi că pâinea, cozonacii şi brânzoicile vor creşte şi vor fi cele mai gustoase. Bunica m-a învăţat să fac "cocuţi", mama m-a învăţat să împătur sarmale, să fac ouă umplute, maioneză, salată de brânză cu ceapă şi o grămadă de alte bunătăţi.

COLINDE. Tot pe-atunci începeau să curgă colindători şi, mai la început, aceştia erau copii de oameni săraci de la marginea satului, unii elevi de-ai mamei mele, care era profesoară de matematică şi fizică în sat. Erau tare simpatici, că nici nu ştiau pe ce lume trăiesc, iar bunica avea grijă să le dea de mâncare şi de băut, de merinde, poate şi câte o haină, uneori. Mai târziu mergeam cu bunica la biserică, la slujbă şi, când ajungeam acasă începeau să vină colindători "râuri, râuri". Atunci am auzit majoritatea colindelor pe care le cânt şi astăzi. Mi-amintesc că verişorul meu învăţase să cânte la vioară şi aveam mari speranţe în el. Dar timpul a trecut şi fiecare şi-a ales alt drum decât cel prevăzut în copilărie. Prima zi de Crăciun era minunată. Nu ştiu cum se făcea că de cele mai multe ori Moşul ştia ce îmi doresc şi uneori chiar mă surprindea cu cadourile pe care mi le aducea. Mult timp nu înţelegeam de ce mama şi tata îşi frângeau mâinile în timp ce eu rupeam ambalajele cadourilor, şi se lasă o tăcere plină de emoţie. Mi-amintesc când fratele meu era la şcoală în clasa I şi părinţii mei nu-şi permiteau să ne cumpere o pianină, aşa că fratele meu studia pe un carton pe care era desenată claviatura unui pian, la dimensiuni apropiate de cele reale. Mi se părea foarte greu ce făcea el acolo, totodată fascinant.

SĂRBĂTOAREA... PIANINEI. Ştiu că ardeam de nerăbdare să mai cresc puţin şi să mi se acorde şi mie atenţia de care se bucura Paul în timp ce învăţa să cânte la "carton". După aproape un an, când se apropia Ziua în care ne-a fost adusă o pianină a fost zi de sărbătoare. Am aşteptat cu mare drag, cu puţin înainte de prima mea zi de şcoală, să vină "oamenii ăia" cu cutia aia mare. Ştiu că părinţii mei au făcut mari sacrificii să o achite: 17.000 de lei, pe vremea aceea mai mult decât o maşină. Este o pianină Doina pe care o avem şi acum şi nu aş da-o nimănui pentru nimic în lume, chiar dacă a îmbătrânit. Pianina mea Doina a fost prietena, confidenta, tovarăşa de joacă, ea a fost martor al evoluţiei mele, al schimbărilor.

FRĂNTURI DIN COPILĂRIE. Mi se pare foarte ciudat să-mi amintesc ce simţeam în copilărie despre Crăciun, pentru că… e ca şi cum aş vorbi despre altă persoană. Văd, ca într-un film, frânturi din copilărie şi parcă pe măsură ce timpul trece revăd scenele copilăriei din afara trupului meu, ca un spectator, ca un martor la propriile amintiri. Când aveam vreo 3 ani am învăţat, prima oară, să spun o rugăciune, de la bunica mea din partea tatălui. Ştiu că eram în casa în care străbunica mea murise de puţin timp şi mi-era teamă, şi atunci bunica mi-a spus că fiecare dintre noi are un îngeraş care-l protejează şi-l ajută să treacă peste rele, care-l învaţă să facă lucruri bune. Şi m-a învăţat să spun rugăciunea "Înger, îngeraşul meu".

Cum am început să cânt colinde? De copil, ascultând colindătorii de la bunici. Mă fascina implicarea cu care cântau, aşa, fără pretenţii însă trăind fiecare cuvânt, fiecare notă. De-atunci am învăţat colindele "Poveste din Viflaim", "Florile dalbe", "O ce veste minunată", "Steaua sus răsare" şi multe altele. De fiecare dată când le cânt, vremurile acelea îmi vin în minte. Erau nişte vremuri când nimeni nu putea să prevadă cum se va  schimba lumea, n-aş fi spus vreodată că vom ajunge să ne întrebăm dacă locurile acelea sunt, într-adevăr, cele în care am copilărit. E ciudat că fugim, de cele mai multe ori, de locurile copilăriei, ca apoi să le ducem dorul mai mult ca oricând, şi totuşi nu îndrăznim, mulţi dintre noi, să ne întoarcem acasă, de teamă să nu le găsim prea schimbate, prea mici sau prea modernizate.

MENIREA SFĂNTĂ. În zilele de sărbătoare reuşesc să-mi încarc bateriile pentru noul an, am timp să trag linie să adun şi să "văd" ce anume mi-aş dori pentru anul care vine. În fiecare an, de Crăciun e şi ziua mea şi mă bucur să văd că sunt mulţi cei care-şi amintesc de asta şi îmi transmit cele mai frumoase gânduri. Le mulţumesc tuturor şi, chiar dacă sunt puţin nostalgică, sărbătorile de iarnă îmi aduc cele mai frumoase momente, îmi readuc copilăria. În fiecare an, în preajma Crăciunului, mulţi oameni  pierd din vedere  faptul că Sărbătorile de iarnă sunt motiv de bucurie, pace şi iubire a aproapelui, că este timpul iertării, al toleranţei şi al încercărilor, pentru mulţi, Crăciunul este o mare oportunitate comercială, motiv de promoţie,  şansa de a câştiga mai mulţi bani în timp scurt. Şi totuşi, ceva face ca  Naşterea Mântuitorului să-şi urmeze, an după an, menirea sfântă. Oamenii cântă despre Mântuitor, îşi vizitează rudele, fac pauza de la serviciu şi pleacă în vacanţă, unde se liniştesc şi-şi reaşază gândurile şi priorităţile, duc povestea Mântuitorului mai departe, pentru generaţiile ce vor veni.

"Nu pot să dau timpul înapoi, cum spune unul dintre cântecele mele, aşa că pentru mine, Crăciunul este ca o maşină a timpului, reprezintă întoarcerea la inocenţă, la viaţa simplă din trecut, la locurile şi oamenii care m-au făcut om"
Paula Seling