Mângâiaţi de soarele libertăţii

Căsătorit cu o olandeză şi stabilit la Amsterdam, Nicu Covaci revine în ţară pentru o serie de concerte Phoenix după cutremurul din 4 martie.

Are loc un mare concert pe Câmpia Libertăţii de lângă Alba-Iulia, în sprijinul victimelor cutremurului, dar după două spectacole la Constanţa şi Tulcea, cu stadioane arhipline, formaţia avea să "dispară" în condiţii misterioase. S-a aflat apoi de la Europa Liberă că, exceptându-l pe Mircea Baniciu, ceilalţi sunt în... RFG. Experienţa lor a fost povestită de Nicu Covaci în cartea sa....
"Grănicerii, impersonali în uniformele lor verzi, dar conştienţi de superioritatea poziţiei lor, mă înconjurară cu felinitatea pisicii ce-i da pradei încă o şansă, doar, desigur, pentru a savura mai îndelung sinistrul joc ce nu putea avea decât un singur final. Pe faţa şefului vămii se putea citi hotărârea. Eram paralizat. În urechi îmi sunau ca un ecou cuvintele şefului de vamă: «Ei, Covaci, de data asta sunt obligat să-ţi fac un control la sânge. Scoate totul jos»(...) – «Chiar vreţi să controlaţi totul?» Disperarea începuse să se transforme în furie. (...) Furia îmi dădea parcă aripi şi orice urmă de timorare dispăruse. Eram într-un fel de transă. În sinea mea începuse să se contureze un plan, magnific, dramativ, dar ne-ar fi scăpat de torturi fizice şi psihice, de puşcărie, de dezonoare. Am devenit din nou activ.
– «Poftiţi, aveţi totul aici!» Am început să arunc de-a valma valize, genţi şi alte lucruri ce-mi veneau la îndemână direct pe asfaltul barajului. Până la apă era doar o lungime de camion. Înălţimea barajului ce constituia graniţa între România şi Iugoslavia era atât de ameţitoare, încât din adâncuri nu parvenea nici un zgomot. De importanţă internaţională, acest baraj peste Dunăre era şi singura cale de a trece cu vehicule din-
tr-o ţară în alta şi în consecinţă era şi cea mai bine păzită trecere de frontieră românească. Noaptea era atât de întunecată, încât nu vedeam decât luminile postului de grăniceri şi săgeata de faruri ce lumina trecerea peste baraj. Oh, Doamne, şi eram atât de aproape!
– «Hei, hei, las-o mai moale, avem timp destul! Scoate tot ce ai!»
– «Dacă vreţi să vedeţi chiar totul, mai puneţi şi voi mâna! Vedeţi că am încărcat toată instalaţia de amplificare a formaţiei Phoenix şi cântăreşte câteva tone. Distracţie plăcută.» M-am întors spre cabină şi i-am strigat lui Alex: – «Fă-mi şi mie loc, că aici ne prinde dimineaţa!»
– «Treci aici şi descarcă!» De data asta tonul vocii comandantului postului de grăniceri tună de se auzi până în Iugoslavia. Atitudinea mea nu avea loc de harul de a-i îmbuna sau linişti pe cei de faţă, dar eu ştiam că nu mai am nimic de pierdut. Îmi jucam ultima carte, fiind parcă într-un fel de transă euforică. Acesta era deci sfârşitul. Un amalgam de gânduri greu de desluşit năvăliseră peste mine şi nu eram capabil să mă gândesc clar la ceva. (…) După ce am deschis uşile
m-am retras încetişor spre partea stângă a cabinei unde Alex îngheţase în scaun. Câţiva soldaţi săriră sprinteni în camion, dar acesta era baricadat cu boxe până sus şi nu prea aveau cum să pătrundă mai departe. În boxe, chirciţi băieţii treceau printr-o teamă de moarte. Nu aş fi vrut să schimb locul cu ei. Eu cel puţin mai puteam să mă mişc şi să respir aerul tonic de munte ce-mi dădea fiori. Mă gândeam la biata femeie care dorise cu tot dinadinsul ca fiul ei să se nască în libertate, gravidă, cu burta la gură, o înghesuisem în boxa de Selmer, cea mai spaţioasă boxă ce o aveam. Ioji şi Erlend, pe vremea aceea supli şi elastici, speram să reziste mai bine. «Astea ce mai sunt?», se auzi glasul şefului vămii. «Unde eşti? Vino-ncoace!» M-am îndreptat din nou spre spatele camionului. Ce naiba au găsit deja? Aveau lanterne, dar eu lipisem mai multe straturi de pânză neagră în locul unde ar fi trebuit să fie difuzoarele şi nu-mi puteam închipui că finalul a venit atât de repede. Soldaţii luminau marile damigene cu vin roşu de Moldova şi de la Recaş ce-l cumpărasem încă în timpul turneului."

Animale hămesite

– "«Aveţi paşaport olandez de cetăţean fără cetăţenie»!, constată şeful grănicerilor. «De ce aţi renunţat la cetăţenia română?» Aş fi fost în stare să-i povestesc toată istoria cu interogatoriile de la Miliţia judeţeană din Timişoara, toate piedicile puse în cale în timpul şcolii şi facultăţii de organizaţiile de tineret de partid şi de Securitate. (...) Am vrut să povestesc, dar privirea îmi alunecă printre cei doi şi se opri asupra unui soldat ce muşcase cu furie dintr-un cârnat. Mi-a prins privirea şi cu o expresie tâmpă de animal hămesit se grăbi să mai muşte de câteva ori. – «Hei, ce faci acolo?» M-am repezit ca un turbat la el, uitând de intenţia de a câştiga timp pălăvrăgind (...)
– «Stop! Drepţi! Stai! Hei, lasă cârnatul, că doar nu l-o cumpărat mumă-ta. Lasă-l pe tovarăşul Covaci să-ţi dea el ceva dacă consideră de cuviinţă! Că doar nu poate mânca el totul şi-i păcat să se strice.» Am înţeles apropoul şi în clipa aceea în capul meu începu să se contureze un nou plan."