Profesorul model

Dan Puican, cunoscutul regizor de teatru radiofonic, ne-a mărturisit că are un respect imens pentru maestrul Radu Beligan, căruia îi datorează cariera sa teatrală şi pe care îl consideră un actor inegalabil.

În "D’ale carnavalului", alături de Grigore Vasiliu Birlic


Regizorul spune că a colaborat foarte mult cu maestrul Beligan. "Mai întâi mi-a fost asistent la Institutul de Teatru. L-am admirat ca actor şi am avut multe colaborări cu el la radio. Îl consider unicat în teatrul mondial. E uluitor că joacă la 90 de ani pe scenă roluri mari şi toate cu o naturaleţe pe care numai marii actori o au. Îl număr în galeria celor mai mari actori ai ţării, alături de Birlic, Calboreanu, Bălţăţeanu, Aura Buzescu. Este o fală a teatrului românesc. Nu întâmplător a fost preşedintele forului internaţional de teatru timp de opt ani. Ce-a avut el totdeauna în plus faţă de ceilalţi actori a fost intelectualitatea lui, iar dragostea lui de cultură vine din frageda-i tinereţe. S-a preocupat foarte mult de formaţia sa culturală, iar acest lucru s-a văzut în rolurile sale, dar şi în repertoriul ales când a fost director la Teatrul de Comedie, iar mai apoi la Teatrul Naţional din Bucureşti."

Dan Puican a urmărit cu mare interes toate rolurile pe care Beligan le-a întruchipat magistral. Prima dată l-a văzut pe scenă în premiera piesei "O scrisoare pierdută", de I.L. Caragiale, în 1948.   

Cel mai mult i-a plăcut în rolul Bérenger, din "Regele moare" a lui Eugen Ionescu, un spectacol "de excepţie, cum în perioada aceea nu se prea întâmplau". Dar, pentru Dan Puican, maestrul "rămâne unul din marii actori ai pieselor lui Caragiale. Rică Venturiano atât în film, cât şi în teatru e unicat, nimeni n-a mai atins performanţele lui, ca şi în rolul Agamiţă Dandanache şi în Catindatul". Uimitor i se pare regizorului că Beligan a jucat cu acelaşi talent roluri opuse comediei, cu care era toată lumea obişnuită la un moment dat: "L-am văzut în piesa «Trei surori», de Cehov, în regia lui Moni Ghelerter, interpretând magistral Tuzenbach", îşi aminteşte Dan Puican. Ca profesor, Radu Beligan era un om deosebit, ştia să îşi apropie studenţii, ne mai povesteşte Puican.

ÎI DATOREAZĂ TEATRUL. "Eu, în mod special, am o stimă deosebită şi îl iubesc cât voi trăi pe Radu Beligan. În anul 1955, când se uniseră Institutul de Teatru din Bucureşti cu cel din Cluj şi cu cel de Artă Teatrală şi Cinematografică, eram vreo 60 de studenţi în anul III. Examenul din februarie a fost năucitor, a fost pe eliminate. Eu veneam de la Institutul de Artă Teatrală şi Cinematografică, iar când am dat examenul, Radu Beligan, care era în comisie, a spus că de la noi ar păstra doar trei studenţi: Silvia Popovici, Silviu Stănculescu şi Dan Puican. Asta m-a ajutat enorm, pentru că aşa am terminat Institutul. Atunci din 60 am rămas 26 care am continuat studiile", ne-a mărturisit emoţionat Dan Puican. "Eram student la Actorie, dar făceam Regie cu studenţii care îmi erau colegi de teatru. În orice caz, dacă nu era Radu Beligan, nu eram ceea ce sunt astăzi. Îi datorez cariera mea în teatru." Ajuns regizor la Radiodifuziunea Română, fostul student la Actorie al lui Beligan a avut ocazia să-l distribuie pe fostul său profesor în roluri nenumărate. "Acum trei ani ani avut director pentru un an la Direcţia de Teatru din Radioul public. Îmi spunea: «Măi,  Dănuţule! Dar multe piese ai mai pus tu la radio de-a lungul anilor». El studia arhiva şi vedea ce s-a montat", îşi aminteşte Dan Puican.

SALVAT DIN NOU. Regizorul a mai rememorat pentru noi un alt episod semnificativ din care transpare omenia lui Beligan: "Eram student, trebuia să căutăm diferite texte pe care să le jucăm la final de semestru, iar eu am găsit un text de Victor Eftimiu, «Omul care a văzut moartea». Am mers la Teatrul Naţional şi l-am copiat în întregime şi am jucat la Institutul de Artă Teatrală şi Cinematografică. Profesorilor mei Marieta Sadova şi George Vraca le-a plăcut, dar unul dintre ei, nu-i dau numele acum, a spus că trebuie să facă şedinţă să mă dea afară din institut, că Eftimiu este un autor neagreat de regim. Eram înnebunit, m-am dus la Radu Beligan şi i-am spus necazul. A mers cu mine a doua zi la Victor Eftimiu acasă, iar acesta mi-a dat o hârtie despre cum a scris piesa. A fost reabilitat, iar cu vremea, piesa lui a fost jucată cu mare succes de Ştefan Bănică Senior. Am o stimă deosebită pentru Radu Beligan".

TEXT CARAGIALIAN
Filmul "O noapte furtunoasă" în regia lui Jean Georgescu este punct de reper în istoria cinematografului românesc. Este cel mai important film produs înainte de 1948 şi model de transpunere cinematografică. "Selecţia replicilor, acompanierea lor cu planuri vizuale în contrapunct, decupajul şi montajul, racordurile, scenele adăugate prin vizualizarea povestirii cuprinse în textul caragialian, toate acestea au fost impecabile. Şi astăzi filmul îşi păstrează încă prospeţimea", după cum afirma I.D. Suchianu.

O "DRAMĂ" VESELĂ, UN FILM CLASIC
În viziunea criticilor Iulian Mihu şi Valerian Sava, "«O noapte furtunoasă» atinge un maxim de rigurozitate (…). E cel mai strălucit exemplu de liberă şi fidelă în acelaşi timp adaptare a unui text clasic. Jocul actorilor perfect condus, povestirea limpede, prin cadre ingenios construite şi însăilate rece, lucid şi în acelaşi timp degajând o înşelătoare senzaţie de improvizaţie ca la mulţi alţi mari artişti, «O noapte furtunoasă» nu are doar meritul de a fi cea mai perfectă transpunere după Caragiale, ci este sigur ecranizarea cea mai desăvârşită făcută până azi în cinematografia noastră. Tipologia personajelor e stilizată, scoasă din provincialismul interpretărilor teatrale rutiniere. (...) Jean Georgescu scoate din «O noapte furtunoasă» «o dramă veselă». Evidentele distanţe dintre cele două opere şi cele două şcoli nu anihilează sincronismele structurale, cu surprinzătoare paralelisme: «regula jocului» a lui Musset-Renoir este echivalentul «onoarei de familist» caragialene".

SECRETUL UNUI PERSONAJ
Machiajul ajută actorul să intre şi mai bine în pielea personajului pe care îl interpretează. "Pepi Machauer era un machior senzaţional. O legendă. Un geniu. Un machiaj îţi poate declanşa secretul unui personaj. Aşa s-a întâmplat pe când lucram la Agamiţă Dandanache din «O scrisoare pierdută» de I.L. Caragiale. A fost un chin mare de tot lupta cu Agamiţă. Nu ieşea nimic. Şi într-o zi, machiorul Romaniţă, care era elevul lui Pepi Machauer, m-a machiat iar eu, uitându-mă în oglindă, în clipa aceea am ştiut tot: cum merge, cum vorbeşte, cum râde şi cum se miră Agamiţă Dandanache", adaugă Radu Beligan.(Rodica Mandache)

"Eram student la Actorie, dar făceam Regie cu studenţii care îmi erau colegi de teatru. În orice caz, dacă nu era Radu Beligan, nu eram ceea ce sunt astăzi. Îi datorez cariera mea în teatru."     
Dan Puican

"Eram înnebunit, m-am dus la Radu Beligan şi i-am spus necazul. A mers cu mine a doua zi la Victor Eftimiu acasă, iar acesta mi-a dat o hârtie despre cum a scris piesa. A fost reabilitat, iar cu vremea, piesa lui a fost jucată cu mare succes de Ştefan Bănică Senior"
Dan Puican