Desculţ...

Ştefan Hruşcă trăieşte, de ani buni, în Canada. Destinul l-a purtat acolo, aşa cum, la un moment dat, i-a pus paşii pe drumul cântecului. Am început să povestim pentru această Ediţie de Colecţie între pereţii unui birou din Bucureşti. Se pregătea să plece la mare, pentru recitalul de la Folk You!, emoţionat să cânte pentru publicul din România.

Apoi dorul a început să-şi arate colţii. Dorul de ţară. Ţara pe care nu o poţi renega, patria care este a ta, îţi aparţine şi îi aparţii fără condiţii, după cum spune artistul. Dorul îşi înfipsese adânc dinţii în inima sa. Dorul ne-a condus şi... am ajuns să ne plimbăm prin curtea din Ieud. Cum a pus piciorul în Maramureş, şi-a dat jos papucii din picioare şi a călcat cu sfială iarba coaptă din curte. A mângâiat stâlpii cerdacului, a îmbrăţişat poarta maramureşeană.

Dorul de ţară este o stare permanentă printre cei care au plecat peste hotare. Ştefan Hruşcă este cel care le mângâie sufletele, aşa cum a făcut cu poarta maramureşeană. Le aduce copaci cu flori, stele care la ei în ţară strălucesc ca niciunde. Le cântă despre nunţi de flori şi fostele iubiri. Şi împreună se roagă pentru părinţi. Şi dacă dorul nu le-a fost ostoit, aşteaptă sărbătorile, timpul în care Ştefan Hruşcă îi colindă, aşa cum numai în ţara lor se face. Vara aceasta, artistul şi-a liniştit puţin dorul plimbându-se prin curtea din Ieud, în Muzeul Satului, fericit să simtă sub tălpi mustul ierbii româneşti.