Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Spune că norocul său a fost că s-a născut în Ieud, Maramureş, în toi de colinde, şi cea mai mare bucurie a sa e atunci când merge acasă.
Ştefan Hruşcă a venit pe lume la 8 decembrie 1957, la începutul colindului. "De colind se leagă începutul vieţii mele, al copilăriei mele", spune artistul. "Ca folkist am început, bineînţeles, mai târziu. Mi-a plăcut muzica pentru că mama cânta extraordinar de frumos. Mama avea o voce superbă. Ţin minte că tot timpul când mergeau la nunţi mă luau cu ei. Au cununat în jur de 50 de perechi în Ieud. Cred că au cel mai mare număr de fini din Ieud.
Copil fiind, ţin minte că din 3 în 3 ani sau din 4 în 4 ani, făceau întâlnirea cu finii. Se umplea curtea. Ei, şi atunci se cânta. Populară. Normal că s-a molipsit, ca la o familie de instrumentişti. Când unul cântă la vioară şi are casa plină de copii, cei mici, uşor-uşor, vor învăţa instrumentul."
S-a îndrăgostit de frumuseţea muzicii şi a început să o caute. "Mult mai târziu m-am apropiat de radio, când au început să apară radiourile prin sat, şi ascultam clasicii vremii: Doina Badea, Luminiţa Dobrescu, Dan Spătaru, Mihai Constantinescu, Anca Agemolu, Constantin Drăghici, oameni deosebiţi, cu verticalitate. În America, în fiecare an când se dau premii, se aduce un tribut unui mare artist.
Aşa ar fi frumos şi la noi să se facă!", adaugă Ştefan Hruşcă şi continuă: "De acolo s-a legat de mine muzica uşoară, apoi, prin anii liceului, deja venea foarte puternic din urmă folkul. Eu am intrat la Liceul Pedagogic în 1972 (Ce mult e de-atunci! Totuşi, mie se pare atât de aproape când mă văd cu colegii!), se făcea vioară la noi în Liceul Pedagogic. Eu eram fascinat de muzica folk. De puterea de penetraţie a folkului, de vers, cum era moda. Cum de altfel a fost moda Beatles, moda Elvis, moda Jackson, atunci a fost moda folk."
CHITARĂ DE ÎMPRUMUT
Folkul l-a vrăjit pe Ştefan Hruşcă atât de tare, încât i-a conturat un mare vis: să cânte la chitară. "Nu ştiam chitară, dar aveam colegi care cântau la chitară. Se cânta în primul rând «Mondial» - «Atât de fragedă» -, se cânta pe holurile liceului. M-au vrăjit. Şi, ce să fac? Furam chitara lor, pe care o lăsau într-un cabinet de limba română şi încercam şi eu să fac ca şi ei. Puneam degetele pe corzi, cum făceau ei, pentru că niciodată n-am întrebat pe cineva ce acord este, cum se face? Am fost la început un autodidact, copiind mişcările pe care le făceau ei.
Abia după un an am reuşit să pun mâna pe o chitară, să fie a mea, de la Liceul Pedagogic, să învăţ chitară. Aici este un capitol foarte interesant, pentru că profesorul meu de vioară nu voia să mă lase să fac chitară. M-a băgat la contrabas, la Şcoala Populară de Artă. Avea nevoie de încă un membru, la contrabas, în taraful şcolii. Se făceau întreceri între licee. Liceul avea taraf, avea cor, avea formaţie de muzică uşoară, muzică folk. Şi am făcut trei ani de contrabas, cu silă. (Râde).
Citește pe Antena3.ro
La noi în sat, cine cânta la contrabas, se spunea că acela cântă la scroafă. Vă daţi seama ce era pe mine! Dar încet-încet am învăţat chitara, instrumentul care mi-a adus atât de multe satisfacţii! Nu credeam să ajung unde am ajuns." Destinul i s-a arătat, cu flori de măr în păr. "Prima dată când am urcat pe o scenă am început cu un colind. Nici prin cap nu mi-a trecut să compun. N-am crezut că sunt în stare. După aceea, când am început să compun, nici nu-mi venea să cred pentru că atunci când îţi vine inspiraţia...
Nici nu ştiu cum se întâmplă. Ca prin farmec, cred că de Sus. Avea Liceul Pedagogic un cabinet de muzică, unde profesorul meu, domnul Stupar, avea un magnetofon Tesla şi, încet-încet, am învăţat să lucrez cu el.
Am început să fac înregistrări, mă lăsa să pregătesc materialul pentru ore, şi în câteva seri eram singur şi m-am înregistrat. Pentru prima oară m-am înregistrat cântând un cântec. Am derulat banda înapoi. Şi mi-a plăcut. Era colindul «Flori de măr». Cu el am început. După aceea l-am înregistrat cu un grup folk cu alte trei colege de-ale mele, una cu flautul, una cu vioara, una cu voce şi eu. Şi am făcut prima filmare în 1973, de la Bucureşti a venit Luminiţa Dumitrescu Suciu şi Elisabeta Mondanos, producătoarea, şi au întrebat în Sighet cine cântă folk şi domnul Cornel Todea, care se ocupa din partea Primăriei, a spus: «Dom'le, eu ştiu unul, un băiat blond. Dar e cam slăbuţ, aşa!».
Atunci am făcut prima înregistrare. După aceea, Nicolau Marcel, un profesor de la Şcoala Populară de Artă, mi-a pus în mână o carte de versuri şi mi-a spus: «Încearcă să compui!». Şi am făcut primul cântec pe versurile lui Ioan Tomoiagă, un poet ţăran, maramureşean. Era în 1974. Până atunci cântasem vreo 2-3 colinde. Dar cântam şi din repertoriul lui Vintilă, din Alifantis - «Decembre», un fel de exerciţiu, de la radio, din Vali Sterian... I-am cunoscut după o grămadă de ani."
ÎNTĂLNIREA CU VIITORUL
Prima întâlnire cu Adrian Păunescu a dus la un drum şi o carieră extraordinare. "Nu mi-a venit să cred în 1981, când m-a sunat de la Bucureşti domnul Medar, contabil la Cenaclul Flacăra, să-mi spună că domnul Adrian Păunescu vrea să înregistrez nişte cântece.
După aceea mi-am dat seama că mă văzuse la Curtea de Argeş, la un festival, «Dulce Românie», în 1979, unde mi-a dat locul 2. Atunci i-a descoperit şi pe Ioana Calinovi, pe Constantin Dragomir, pe Ilie Micolov, oameni care s-au afirmat după aceea. Din acest motiv respect vorba domnului Păunescu, fără de care eu nu ştiu dacă aş fi reuşit... El spune că a descoperit multe talente. Şi aşa este. Cenaclul Flacăra a fost o scenă mare, unde s-au adunat şi perindat foarte multe talente. Pentru că domnul Păunescu m-a luat în 1981 din Borşa şi m-a pus pe scenă să cânt. Din noiembrie 1981 eu am rămas pe scenă."
