Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Într-adevăr, îi plăceau banii! Cui nu-i plac? Cine nu vrea să primească dovada palpabilă a valorii lui?
Într-adevăr, îi plăceau banii! Cui nu-i plac? Cine nu vrea să primească dovada palpabilă a valorii lui?
Dar la domnul Brăila pasiunea pentru bani era egală cu alte mari pasiuni ale lui. Era un întreg angrenaj al socotelilor, o ştiinţă, o patimă. Avea carneţele, mici, mici, pe care scrisul lui piticesc era înţeles doar de el. Un carneţel era cu textul pe care-l avea de învăţat. “Aşa ai să-nveţi mai repede”, spunea! “Ca un monolog scrii tot ce ai. Şi ţi-l închipui, ţi-l ridici, ţi-l construieşti!”. Alt carneţel era cu telefonul Doamnelor. Altă pasiune. Erau scrise acolo pe răboj vecine una cu alta, la un eventual bilanţ nu ar fi înţeles nimeni nimic. Şi cel de-al treilea carneţel era cel cu banii, cu socotelile, socoteli multe. Într-o zi l-am întrebat cu interes cum să cer, cum să fixez gajul la nu ştiu ce contract, deşi pentru noi actorii în cinematografie erau fixe.
DURERE VEŞNICĂ. Mă gândesc la ceea ce era numită hulpavitatea pentru bani, harpagonismul lui (ce mult a dorit să joace în piesa lui Molière). Mă gândesc, şi-n loc să mi se pară o meschinărie, să mă cuprindă mila, jena, sunt într-o mare admiraţie: Ce grozav era! Nici că se putea altfel.
În faţa banilor, domnul Brăila avea o seninătate de necrezut. Era dreptul lui. Era felul lui de a-şi încărca bateriile. De a-nţelege că şi-a depăşit condiţia. El, băiatul prea mic de ani să-l ia vaporul şi să-l ducă la Hollywood, el băiatul măicuţei lui, singuri şi săraci, umiliţi fiindcă n-aveau bani, el care a-nţeles că respectul lumii trece şi prin numărul banilor. Voia bani. Respecta reuşita materială. Lipsa şcolii, academiei de artă (de care de altfel n-avea nevoie – o fi fost pământul acela al Brăilei foarte talentat) era o durere veşnică, măcar lipsa banilor putea fi rezolvată. Era simplu şi pur. Chiar şi în dragostea lui pentru bani.
Citește pe Antena3.ro
MICROBIST. Era zgârcit rău, îmi povesteşte zâmbind şi jenat totodată, un coleg de la teatru. “Ştii, veneam cu toţii cu tramvaiul la Giuleşti. Nu prea aveam maşini pe atunci. Tramvaiul avea clasa I şi clasa a II-a. Biletele costau 30 de bani şi 25 de bani. El mergea numai cu clasa a II-a. Sau că era microbist. Îi plăcea sportul şi-l interesa foarte mult. Cumpăra Sportul popular, îl citea şi apoi îl revindea celor pofticioşi să afle noutăţi din fotbal.” Alexandru Tocilescu îmi povesteşte că a jucat Table cu el şi l-a bătut. Jucau pe bani. “Păi, nea Brăila, nu-mi dai banii?”… “Nu! Că nu-i meriţi. Ai avut noroc, de aceea ai câştigat, nu pentru că ştii să joci. Ar fi necinstit să-ţi dau banii.”
AMINTIRI. “Eram în turneu la Moscova”, îşi aduce aminte fostul director al Teatrului Giuleşti, Nic Munteanu. “Când să plecăm de la teatru, unui maşinist i-a căzut o cărămidă-n cap. Eram cazaţi la cel mai mare hotel din Moscova, celebrul ROSSIA. Eu, director, am plecat cu accidentatul la spital am strigat către actori: «Luaţi-mi nişte cremvurşti şi o bere!». Nu mâncasem de dimineaţă. Probleme. Am stat mult la spital. Când ne-am întors era miezul nopţii. La hotel toţi erau răspândiţi care încotro, nu mă aştepta decât meşterul Brăila cu un adevărat dineu: M-a făcut profesor. (...) Beam bere şi el povestea lucruri minunate. Se spunea despre el că e zgârcit. Graţie lui în noaptea aceea am cinat regeşte. Nu mi-a primit banii, am vrut să plătesc. Se spunea că era meschin şi toţi credeam asta cu atât mai mare a fost şocul pe care l-am trăit. E una din amintirile mele minunate. Noapte. Cina regală. Noi doi discutând. Şi mai ales în faţa mea era un om fermecător care-mi oferea prietenia.”
“În faţa banilor domnul Brăila avea o seninătate de necrezut. Era dreptul lui. Era felul lui de a-şi încărca bateriile. De a-nţelege că şi-a depăşit condiţia. El, băiatul prea mic de ani să-l ia vaporul şi să-l ducă la Hollywood, el, băiatul măicuţei lui”
