Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Surprinzător, unic şi inegalabil, spune Eusebiu Ştefănescu. Eusebiu Ştefănescu vorbeşte mereu la timpul prezent despre Ştefan Mihăilescu-Brăila, considerând că el a părăsit viaţa, nu şi teatrul
Surprinzător, unic şi inegalabil, spune Eusebiu Ştefănescu.
Eusebiu Ştefănescu vorbeşte mereu la timpul prezent despre Ştefan Mihăilescu-Brăila, considerând că el a părăsit viaţa, nu şi teatrul: “Am interpretat împreună la Televiziunea Română un moment Bacalbaşa în regia lui Alexandru Tocilescu. Brăila, în rolul lui Moş Teacă. Noi eram câţiva subalterni tembeli, cu ifose cazone. Ne ţinea o lecţie de deontologie a recrutului. Avea un birou de epocă, cu o călimară şi pană înfiptă într-un suport de sidef. Cam asta era recuzita, încropită de un scenograf zelos, dar plictisit. Toca, regizorul, ne-a clarificat miza pentru fiecare în relaţia cu şeful, a stabilit intenţiile toate şi a comandat acţiune. Moş Teacă s-a dezlănţuit cu o fantezie debordantă: a luat pana din suportul de sidef, a introdus-o în călimară şi înainte de a scrie ceva în catastiful din faţa lui a început să improvizeze tot felul de giumbuşlucuri care mai de care mai trăsnite. Pana devenea pe rând stilet ameninţător, baghetă sau pur şi simplu floare la ureche. Noi nu eram personaje, devenisem spectatori uimiţi de magia actorului bântuit de dicteu divin sau poate diavolesc. Doamne, la ce-am participat atunci!
FESTINUL. Ce relatez acum nu e o amintire, e altceva; e revelaţie, e vis sau viaţa trăită încă o dată. Toca a fost şi el surprins şi a cerut să repetăm scena de mai multe ori. De fiecare dată Ştefan Mihăilescu-Brăila inventa altceva, cu aceeaşi forţă şi bucurie creatoare. Nu-l interesa pana, rupea din catastif pagini din care construia bărci, avioane sau păsări miraculoase ca un magician care scoate din joben la nesfârşit porumbei, panglici, iepuraşi. Între reluări, eu povesteam câte o întâmplare hazlie. La final, Ştefan Mihăilescu-Brăila m-a luat deoparte: «Eusebiu, tu ai nişte poveşti extraordinare. Îmi place. Cu tine mă mai odihnesc şi eu. După imprimare, eşti invitatul meu la COŞ.» În timp ce mă demachiam, ceilalţi trăgeau de mine să mergem împreună la CINA. Nu pot, am jubilat eu, m-a invitat domnul Brăila la COŞ! Poate să fie nebun, m-au avertizat ei. E o capcană! Brăila nu invita pe nimeni niciodată la cârciumă. Doar dacă plătiţi nemţeşte.
În clipa aceea mi-am adus aminte că am investit toţi banii în produse. Aveam geanta plină de bunătăţi achiziţionate de la bufetul Televiziunii. I-am spus domnului Brăila că o să trec pe acasă zece minute, să-mi las produsele în frigider. Mă gândeam să-mi iau la mine un buget de avarie. «Nu, dragă Eusebiu, mi-a zis, produsele le punem în frigiderul restaurantului, am relaţii la bucătărie. Hai să ne aşezăm la masa asta mică, dar strategică. Propun o sticlă de Jidvei cu apa ei!»
Citește pe Antena3.ro
Apoi mi-a pus o întrebare cu răspunsul inclus: «Mănânci ceva? Nu.»
Am stat preţ de două şpriţuri prietenoase, timp în care el îşi păstra un aer şugubăţ, preluat parcă de la personajele sale şi îşi flutura nasul spre amuzamentul celor care la alte mese îşi dădeau coate. «Uite-l pe secretul lui Bachus!» «Vezi, zice, ăştia nu mă ştiu pe numele meu, ci pe numele filmului! Pentru ei nu sunt om, sunt personaj!» Ca prin minune, în frapieră a înflorit un buchet de sticle. «Un moment!, s-a ofuscat tot în cheie comică maestrul, cine atentează la luciditatea noastră să aibă curajul să vină la vedere!»
S-a prezentat un domn jovial, topit de emoţie, care venise din provincie împreună cu soţia şi câţiva prieteni, într-o trecere prin Capitală şi, iată, au avut şansa să-şi vadă în carne şi oase actorul preferat. De fapt venise la un concurs de artă culinară, reprezenta bucătăria ardelenească din zona Sibiului, şi ne-a invitat la o degustare pantagruelică cu slană, cârnaţi, varză, fasole bătută şi murături adevărate.
«Ce zici, Eusebiu? Parcă nu merge să bem pe inima goală, să onorăm invitaţia!»
S-a încins un chef cu lăutari, cu oameni veseli şi talentaţi, printre care, recunosc, m-am dat şi eu în petic. La final am ieşit împreună, ţinându-ne de braţ. Am uitat, bineînţeles, produsele în frigiderul restaurantului şi ne-am îndreptat spre Piaţa Amzei. Pe drum i-am mulţumit pentru invitaţie. Mi-a răspuns prompt: «Am vrut să-ţi arăt cât de bine e şi cât de rău să ajungi să te cunoască lumea! Pentru că eşti în stare şi meriţi!»
Era o noapte cu lună plină şi lumina se filtra prin nori, prefigurând pe cer o horă formată din siluete stranii. «E o noapte prielnică pentru extratereştri», a murmurat maestrul, ca şi când şi-ar fi rostit cu voce tare gândul. S-a prins cu amândouă mâinile de stâlpul care se afla pe trotuar în dreptul trecerii de pietoni spre Amzei şi cuprins de un fel de transfigurare de clarvăzător, a început să-mi povestească întâmplări senzaţionale cu OZN-uri şi locuitori ai altor planete. Părea un iniţiat în acea lume ocultă. Ştia date precise în legătură cu vizitele extratereştrilor pe planeta noastră, localizate concret în timp şi spaţiu. Ochii îi ardeau, vocea îi devenise gravă şi oarecum monocordă, ca şi cum transmitea pur şi simplu un mesaj cosmic.
Am încercat să-l smulg din îmbrăţişarea stâlpului, să-l conduc spre casă. N-am reuşit. Mi-a spus aproape în şoaptă: «Lasă-mă un pic singur, te rog.»
Am simţit că am participat la o mare taină trăită numai de ei, cei aleşi, în momentele lor de conectare.
Cum spune poetul: «Se scalpează un cântec gol pe un taler de aramă/ Omorâtă-n pântec, clipa de har se destramă./ Ard prea sfinte odoare./ Scuipă tămâie sihaştrii,/ Rana cerului doare/ Suptă de greieri albaştri./ Idoli copţi din nimica/ Umblă şi pipăie frica.»“ P.S.: A doua zi am recuperat produsele din frigider.
Marea întâlnire
Două lucruri îl distingeau cu deosebire pe Fănică Brăila de mulţi alţi actori: prezenţa şi firescul. Făcea ca de câte ori apărea el pe scenă izbutea să capteze cea mai mare parte din interes, să-l “fure” altora, îşi aminteşte Paul Everac. Marea noastră întâlnire şi proba de căpetenie a dat-o în “Ordinatorul”. După un început plin de poante, în care lumea prinsese să se amuze copios aşteptând urmări şi mai vesele, trebuia să întoarcă destul de brusc volanul şi să facă spectatorii să lăcrimeze. Cine ar fi putut una ca asta? Ei, bine, Mihăilescu-Brăila a făcut-o! Beţia lui, caraghioasă pe dinafară, îţi dădea fiori. Pe acelaşi text, pe aceleaşi stări, era neprevăzut, inventa cu o admirabilă fecunditate şi poftă de joc, spune Paul Everac. Mergând pe această pantă, a început să umble la text. Şi o dată cu el s-au nărăvit şi ceilalţi patru colegi din formaţie. Am protestat, am rugat chiar Direcţia să scoată piesa din repertoriu. Nu mă mai reprezenta, spune Paul Everac. Interpreţii, încălziţi de succes, s-au supărat toţi. Toţi afară de unul: nea Fănică Brăila, care mi-a spus: “Bine faci, meştere, că ne atragi atenţia. Noi suntem copii mari şi nu ştim unde trebuie să ne oprim”. Ce lecţie de modestie! Ce spirit de cooperare!
Sufleorul Geta Panamarenco îşi aminteşte cu drag de Ştefan Mihăilescu-Brăila, actorul cu o pronunţată vocaţie comică: “La ultima piesă în care Brăila a jucat rolul Marin Druşcă din “Ordinatorul” de Paul Everac făcuse o dependenţă de mine. «Marin Druşcă» era o mare creaţie. Îi plăcea rolul de un kilometru de text pe care nu-l ştia bine. Avea panica uitării, când uita textul trecea pe beţie, ca pe Avarie. Personajul se îmbăta de-a lungul piesei. Era inimaginabil, unic. După atacul cerebral pe care l-a suferit l-am sunat. Era fericit că nu l-am uitat. M-a impresionat. Era demn, avea o decenţă a suferinţei. Îşi asumase totul. A fost un om la care am ţinut mult. Avea ceva magnetic. Consider că a fost o mare, mare întâlnire”.
- Rodica Mandache
Magnific. I-a uluit pe toţi
“L-am cunoscut pe Brăila din 1956”, îşi aminteşte Dan Puican. “De la Baia Mare. Eram amândoi actori acolo. Eu tocmai terminasem Institutul de teatru şi primisem repartiţie acolo, iar Ştefan Mihăilescu-Brăila venise din oraşul lui natal. Se dusese vestea că vine unul foarte talentat, unul nemaipomenit şi aşa a fost. Am stat amândoi doar un an la Baia Mare. În acel an el a jucat patru roluri importante. Prima piesă în care l-am văzut, ba chiar am jucat împreună, a fost “Take, Ianke şi Cadâr” de V. I. Popa. Eu jucam Ionel, el juca Cadâr – turcul cel împăciuitor. A făcut o mare creaţie. Era uriaş în acest rol mic şi de aceea peste ani, când eu am regizat-o la Radio, l-am căutat pe el să joace Cadâr.
A făcut o creaţie extraordinară. Îşi construise rolul cu o minuţie de ceasornicar. Ce glas avea! Ce accent! Cum fraza! Şi privirea, privirea lui Cadâr cel care aducea pacea şi fericirea tuturor, toate amestecate şi o şmecherie dulce… era minunat. Şi mă bucur că am ştiut să nu-l uit şi să-l chem la imprimarea cu Marinuş Moraru în Ianke şi Petrică Gheorghiu în Take. Şi uite că există în Fonoteca de Aur mărturia genialităţii. E un regal. Nu cred că a atins cineva marea creaţie a lui Brăila în acest rol Cadâr. Am plecat la Teatrul din Braşov, dar foarte repede m-am reîntâlnit cu el la un concurs la Teatrul Giuleşti. El a intrat, eu nu. Pe urmă am colaborat la Radio cu el de şase ori pe săptămână, din 1963 şi până când a murit. La Radio, ori de câte ori eram în faţa unei piese şi făceam distribuţia mă-ntrebam: «Oare ce rol ar putea juca Brăila?». De altfel, el putea juca orice. Era fantastic şi mă inspira. Era bun. Era inegalabil.
Nu era altul ca el – pe genul lui. Unul dintre actorii mari
ai ţării şi un om de o mare modestie. A lipsit în foarte puţine dintre cele 1.000
de piese pe care le-am făcut. Dumnezeule, a fost magnific. I-a uluit pe toţi”, şi-a
încheiat cunoscutul regizor Dan Puican pledoaria despre harul actoricesc
al lui Brăila.
“În piesa lui D.R. Popescu «Aceşti îngeri trişti», Mariana Mihuţ şi Cornel Dumitraş îşi spuneau cu mânie foarte multe vorbe şi le spuneau foarte bine, în timp ce Brăila şedea tăcut pe un colţ de masă şi mânca un măr: toate privirile erau aţintite pe el, textul conta mai puţin. Era cuceritor, absorbant de atenţie din capul locului”
Paul Everac, dramaturg
