O forţă imensă

Acum patru ani, cea mai mare parte a familiei mele a intrat într-o luptă infernală cu boala, de fapt, într-o luptă nedreaptă cu moartea. 

Acum patru ani, cea mai mare parte a familiei mele a intrat într-o luptă infernală cu boala, de fapt, într-o luptă nedreaptă cu moartea.  

Am luptat îm­­preună, dar pă­rin­ţii mei şi fra­tele meu au pier­dut bă­tă­lia şi m-au lăsat singură. Dacă ar fi să găsesc ceva bun din acest coşmar, aş spune că am devenit mai uniţi, că am dat afară din viaţa mea tot ceea ce nu merita să rămînă acolo, am făcut curăţenie în suflet şi am renunţat la ceea ce înseamnă consum inutil de energie. Şi asta mi-a făcut existenţa mult mai simplă şi mai intensă. Şi dacă destinul mi-a dat atîta suferinţă, tot el mi-a hărăzit multă bucurie şi, cred eu, şi mult noroc.  

 RECUNOŞTINŢĂ. Într-o vreme în care sînt batjocoriţi, eu spun că am o nesfîrşită preţuire faţă de medici, în general, şi faţă de cei pe care i-am cunoscut eu, în special. Aduc umila mea recu­noştinţă colectivului medi­cal al Spitalului Colţea, mai cu seamă prof. dr Ion Florea, dr Ciprian Aldea, tinerelor şi sufletistelor doctoriţe Raluca Pătru şi Oana Meşinschi. Lor, dar şi altora, pe care-i rog să mă ierte că nu le pomenesc numele, lor le datorez ultimii mei ani de viaţă. Am avut şi am prieteni cu care aş cîştiga orice concurs al prieteniei, dacă el ar exista. Ei au făcut zid în jurul meu atunci cînd mi-a fost greu, m-au apărat, m-au întărit şi nu m-au lăsat să mă prăbuşesc. Le mulţumesc Magdei Puşkas, Cameliei Radulian, Mirelei Ghioc, Dianei Tocitu, Brînduşei Simion, Sorinei Zlătan, Esterei Filip, familiei Florian Ioan, Danei şi lui Constantin Neculai (excepţional om de muzică, împreună cu care lucrez la un nou album), lui George Chirca, lui Andrei Păunescu şi celorlalţi prieteni ai mei. Jurnalul Naţional a fost, de asemenea, un sprijin pentru mine atunci cînd mi-a fost foarte greu. Colegii mei din muzica folk m-au înconjurat cu gene­rozitate şi cu afecţiune. Oa­meni pe care nu i-am cunoscut personal s-au rugat pentru mine. Toate aceste su­fle­te, puse unul lîngă altul, au devenit o mare forţă, acea forţă de care aveam nevoie.

Rugă la Marea Neagră

De foarte puţine ori m-am încumetat să scriu eu versuri pentru cîntecele mele. Am citit, dar mai ales am lucrat cu mari poeţi şi ştiu să deosebesc poetul de textier. Şi nici nu cred că "românul s-a născut poet". Numai unii s-au născut poeţi, şi eu nu mă număr printre ei. Rareori am simţit că-mi dă sufletul pe dinafară şi atunci am îndrăznit să scriu eu. De 4-5 ori. "Rugă la Marea Neagră" s-a născut, de cîteva săptămîni, din acest prea-plin al sufletului, din dragostea mea pentru frumuseţea ei, din disperarea de a mă ruga şi altcuiva, din dorul de a fi pe ţărmul ei, din dorinţa de a spăla tot ce e urît cu valurile ei.

Miracole

Mă simt un om binecuvîntat. Cred că viaţa mea a fost şi este frumoasă. Cîtă vreme există în viaţa mea muzică şi poezie, rugăciune şi iertare, copii care se joacă, Dumnezeu şi Marea Neagră, prieteni şi iubire, credinţă şi uitare, restul nu contează. Am trăit miracole pentru care nu ştiu ce am făcut ca să le merit. Am cunoscut oameni lîngă care nici nu visam să stau. Am iubit şi am fost iubită. Am făcut greşeli. Am avut slăbiciuni. Unele lucruri le-am făcut prea devreme, altele prea tîrziu. Unele lucruri mi s-au întîmplat prea devreme, altele prea tîrziu. Parcă am fost mereu defazată faţă de propria viaţă. Am cîntat, am creat, am sufe­rit, am fost fericită, am luptat, am plîns, m-am bucurat. Am trăit.