Moliftele lui Tudor

În creştinismul ortodox nu există noţiunea de exorcizare. Există în schimb moliftele sau molitvele.

Moliftele sunt rugă­ciuni rostite de preot în împrejurări speciale, un serviciu religios celebrat în afara slujbelor obişnuite. Cele mai redutabile şi mai cunoscute sunt Moliftele Sfântului Vasile cel Mare. Nu credem a fi o mare erezie în a compara demersurile muzicale ale artistului Tudor Gheorghe cu ideea de moliftă, de rugăciune, de exorcizare a răului. A răului muzical, în cazul său, a preacurviei din templul artei.

Muzica lui Tudor Gheor­ghe nu e moralizatoare, critică sau polemică, este afirmativă şi simplă. În primul rând pentru că nu e muzica lui, aşa cum slujbele nu sunt ale preoţilor, ci ale lui Dumnezeu. Preoţii doar le oficiază. Ca şi ei, Tudor Gheor­ghe nu prestează, ci oficiază. Şi aşa cum slujbele se ţin în biserică, muzica lui se cântă pe scenă. Nu la nunţi, nu la petreceri plătite (party-uri, cum se spune!), căci scena este templul artistului. Chiar şi muzica lăutărească de la ultimul său concert („Mahalaua, mon amour") e „oficiată" în rosturile ei fundamentale, nu „prestată" conjunctural, la urechea clientului din cârciumă.

Dacă urmărim cu atenţie cântecele lui Tudor Gheor­ghe şi le ascultăm în cheia de rugăciune, moliftă, vom observa că ele iradiază, toate, din cele două liturghii fundamentale ale melosului folcloric românesc, Doina şi Balada. Tot aşa cum molif­tele, fie că sunt ale Sfântului Vasile cel Mare, fie ale Sfântului Ioan Gură de Aur sau ale Sfântului Ciprian, izvorăsc, toate, din Sfânta Liturghie în care se actuali­zează, de fiecare dată, jertfa Mântuitorului. Iar Tudor Gheorghe actualizează, la rândul lui, de fiecare dată, într-o lume a globalizării grăbite, Identitatea naţio­nală.

Şi are părintele Tudor, în această atitudine de recluziune voluntară, suportul cuvintelor unui înaintaş de marcă, Mihai Eminescu: „Am admis legi străine în toată puterea cuvântului, care substituie, pretutindenea şi pururea, în locul noţiunilor naţie, ţară, român, noţiunea om, cetă­ţean al universului... Am creat o atmosferă publică pentru plante exotice, de care planta autohtonă moare". La peste 130 de ani de la această observaţie, Tudor Gheorghe se încă­păţânează să rămână „inactual", ca maestrul său.