Bună ziua, Domnule Caragiale! Bine v-am găsit, Maestre Tudor Gheorghe! Într-o zi frumoasă de toamnă ne-am dat întâlnire cu Domnii de mai sus şi ne-am întors în timp cam cu 100 de ani. Domnul Caragiale a râs amar, ne-a făcut loc în trăsură şi...
Ne-am plimbat, Dumnezeu ştie cât, printr-o lume în care nedreptatea stătea pe tron, ignorând petiţiile celor fără de noroc: "Aţi aruncat pe lefegii/ În drum cu dame şi copii,/ Le-aţi smuls modestul lor dejun,/ Le-aţi smuls şi francul de tutun".

Ne-am întors privirea spre locul din care venea o putoare de lene şi lumea era captivă, parcă, într-un butoi cu melasă. Iar mai departe, o cucoană: "Era pe vremea când purtau/ cucoanele nişte turnuri/ Şi-un malacof piramidal/ Şi alte multe umpluturi/" - din lipsă de preocupare îşi făcea ochi dulci cu Ion, sluga.
Tabloul a fugit, speriat de nişte ţipete cumplite! "Daţi-ne drumul din puşcărie,/ Daţi-ne posturi,/ Cu bune rosturi./ Daţi-ne voie la tâlhărie (...)// La tâlhărie/ Ţara să fie/ Pe mâna noastră a tuturor,/ Iar nu voi care/Aţi făcut stare/ S-o mulgeţi singuri ca din topor !..."
O ultimă speranţă, Domnule Caragiale... Iubirea, dar iubirea, cel mai sfânt dintre sentimente, cum era, Domnule Caragiale? "Domnişoară/ Gându-mi zboară/ Spre o fire/ Cu simţire/ Dulce ca de rai ceresc.//(...) Eşti candidă/ Pentru care să şi mor/ De ai cere,/ Cu plăcere/ Primesc... însă, nu mă-nsor !" Ei! Dar ele?! Hmmmm... "Cochetele dispreţuiesc/ Pe-un franc poet!"
Poftiţi în trăsură!