Poftiţi în trăsură!

Bună ziua, Domnule Caragiale! Bine v-am găsit, Maestre Tudor Gheorghe! Într-o zi frumoasă de toamnă ne-am dat întâlnire cu Domnii de mai sus şi ne-am întors în timp cam cu 100 de ani. Domnul Caragiale a râs amar, ne-a făcut loc în trăsură şi...

Ne-am plimbat, Dumnezeu ştie cât, printr-o lume în care nedreptatea stătea pe tron, ignorând petiţiile celor fără de noroc: "Aţi aruncat pe lefegii/ În drum cu dame şi copii,/ Le-aţi smuls modestul lor dejun,/ Le-aţi smuls şi francul de tutun".

Am ajuns în minunata lume a satului, prea sătulă de propria minunăţie, avidă de minunile lumii: "Ia vezi toanta de Mărie,/ Ce gătită! cum şi-a dat/ Pe obraz cu rumenie/ Şi pe cap cu alifie:/ Să se mire toţi din sat". Am ascultat cu lacrimi în ochi o doină, cântată frumos la fluier, la poalele Carpaţilor... Ce muzică, ce plaiuri, ce... ciobani. Şi, dintr-o dată, ne-am trezit din vrajă, iar picioarele ne-o luaseră înainte şi săltau pe-o melodie grecească! În ce lume suntem de fapt?

Ne-am întors privirea spre locul din care venea o putoare de lene şi lumea era captivă, parcă, într-un butoi cu melasă. Iar mai departe, o cucoană: "Era pe vremea când purtau/ cucoanele nişte turnuri/ Şi-un malacof piramidal/ Şi alte multe umpluturi/" - din lipsă de preocupare îşi făcea ochi dulci cu Ion, sluga.

Tabloul a fugit, speriat de nişte ţipete cumplite! "Daţi-ne drumul din puşcărie,/ Daţi-ne posturi,/ Cu bune rosturi./ Daţi-ne voie la tâlhărie (...)// La tâlhărie/ Ţara să fie/ Pe mâna noastră a tuturor,/ Iar nu voi care/Aţi făcut stare/ S-o mulgeţi singuri ca din topor !..."

O ultimă speranţă, Domnule Caragiale... Iubirea, dar iubirea, cel mai sfânt dintre sentimente, cum era, Domnule Caragiale? "Domnişoară/ Gându-mi zboară/ Spre o fire/ Cu simţire/ Dulce ca de rai ceresc.//(...) Eşti candidă/ Pentru care să şi mor/ De ai cere,/ Cu plăcere/ Primesc... însă, nu mă-nsor !" Ei! Dar ele?! Hmmmm... "Cochetele dispreţuiesc/ Pe-un franc poet!"

Poftiţi în trăsură!