Un nucleu puternic

Mircea Bodolan şi Vali Sterian s-au cunoscut în 1976 la Clubul Universitas...

Clubul Universitas, controversatul loc de întâlnire al tuturor celor care au iubit muzica adevărată. Şi mai ales un loc special în sufletul... folkiştilor: "I-am cunoscut pe amândoi odată, şi pe Vali şi pe Luci, soţia sa, care era una dintre cele mai frumoase fete din Bucureşti, îşi aminteşte Mircea Bodolan. Nefiresc de frumoasă. Arătau bine împreună. Vali avea chestia aia ciudată şi în înfăţişare. Eu eram student în anul I la Actorie şi facultatea m-a trimis să spun nişte versuri. Nu am vrut, mi-era lene să învăţ, voiam să cânt. Vali mi-a spus: «Ar merita să te ocupi mai serios de chestia asta!». După debutul meu, ne-am întâlnit la Cenaclul Flacăra".

La început, relaţiile dintre Mircea Bodolan şi Vali Sterian nu au fost deloc cordiale... mai ales în momentul în care acesta a încercat să cânte alături de Iulian Constantinescu, percuţionistul care îl acompania pe Vali: "A venit şi m-a pus la punct urât, violent. Am cântat fără el... Mă deranja că cineva avea o reacţie de respingere faţă de mine, adică Vali, mai ales că la debutul meu «am ras tot». Această antipatie nu mai avea suport în mintea lui Vali. Ne-am explicat la stilul de amuzament toate astea mai târziu, în nopţile lungi pe care le-am petrecut împreună. Evandro a văzut în Sterian şi Bodolan un nucleu puternic. În fine, Sterian a invitat lumea în general la nunta lui, dar în mod special a invitat pe câţiva, printre care şi pe Evandro, care mi-a zis să-l însoţesc. În momentul în care m-a văzut Sterian îmbrăcat frumos, în costum... am devenit prieteni dintr-o dată", mărturiseşte Mircea Bodolan.

COUNTRY SOUND. A urmat o frumoasă prietenie între Mircea Bodolan, Dida Drăgan şi Valeriu Sterian: "Am plecat cu Dida în turneu în URSS mai mult de gura lui Vali. După turneu, Vali a zis să nu mai stăm la mâna altora şi ne-am făcut trupă – în 1980. Noi aveam relaţii bune cu Aria şi, când se întâmpla ceva important, ne anunţau, dezvăluie Mircea Bodolan. Era un festival de muzică country în Polonia. Am făcut trupa – «Country sound company», iar festivalul era anul următor. Am repetat şi am plecat la mare. În faţă erau două nume mari – Sterian şi Bodolan, două chitare identice, alese de Dan Andrei Aldea, trimise prin Dida Drăgan în ţară. Vali avea repertoriul lui, eu pe al meu".

UN GOL IMENS. Doi artişti iubiţi de marele public... însă două personalităţi care se doreau egale în aceeaşi trupă nu încăpeau: "Au apărut disensiuni între mine şi Vali, însă relaţia de prietenie în afara profesiei a rămas aceeaşi, povesteşte Mircea Bodolan. Am avut şi de suferit, am fost şi greşit înţeles la un moment dat, după ce a murit el, când eu am suferit foarte îndelung şi foarte profund pentru că lăsase un gol imens. Am părăsit trupa care avea să se cheme «Compania de Sunet», dar separarea a durat foarte puţin... trupa era Vali Sterian şi «Compania de Sunet», iar Mircea Bodolan era invitatul trupei. Atât se schimbase. Diferenţa era că piesele mele erau mai puţine şi nu mai erau intercalate".

STUDIOUL B’INIŞOR! În 1986, Mircea Bodolan s-a mutat la Brăila. Se vedea foarte rar cu Vali Sterian. Dar finalul nu a fost aici: "Începusem să mă provincializez şi s-a enervat după Revoluţie Vali, a dat anunţ în ziar: «Prindeţi. Legaţi şi expediaţi pe adresa Studioul B’Inişor pe Strada Inişor...» O glumă care a prins. S-a suit în maşină şi a venit după mine la Brăila ca să-mi facă albumul. Nu ştia nimeni că sunt în Bucureşti, am stat ascuns şi apoi am cântat la «Om bun». Eram îmbrăcat în negru şi aveam o pălărie cu boruri mari şi tot timpul am stat în cabină cu faţa acoperită. În spectacol am intrat pe scenă tot cu pălăria pe cap, nimeni nu a ştiut, am făcut treaba cu chitara şi la sfârşit a prezentat Vali trupa şi pe mine ca surpriză. În momentul ăla s-a rupt sala. Se întâmpla prin ’95-’96. După care a intervenit povestea cu Casa Eliad şi am ţinut legătura până la sfârşit..."

CĂNTECUL VORBEA
Am auzit ce i s-a întâmplat, nu am mai avut contact pentru că eu am plecat de mai bine de 25 de ani din România. O perioadă destul de lungă. Am auzit că nu a avut o soartă prea norocoasă, nu ştiu ce s-a întâmplat cu el, care au fost motivele. Îmi amintesc de momentul în care ne-am întâlnit la Clubul Studentului, ceva de genul, în spatele Operei Române. Era Valeriu cu încă un băiat şi cântau nişte cântece pentru atmosfera studenţească. Era prin anii ’68-’70. Era perioada părului lung. Muzica lui era un pic mai protestatoare, nu liniară. Era un spirit mai liber. Era un poet, un cântăreţ, o persoană cu un caracter foarte definit şi asta îl diferenţia. Era o persoană destul de rece în comportamentul său, ţinea mult la autonomia lui, a părerilor. Era un reprezentant al folk-ului. Dar, în afara muzicii, era un mod de a vedea lumea, de a afirma o anumită poziţie. Am ales ingineria, însă mai cânt un pic cu copiii mei. Încerc să le spun lor despre mine, cum era în anii ’70. Nu am fost un profesionist, muzica a rămas ca o pasiune, colecţionez muzică, sunt atent la ce se întâmplă. Muzica e un mod de a te exprima, de a reprezenta o stare a noastră, un fel de revoltă. (Dan Chebac)