„Modul meu de viaţă: rock!”

A învăţat mai întâi să cânte la muzicuţă. I-a fost profesoară chiar mama sa, care cunoştea tainele acestui instrument încă din adolescenţă. Primul cântec îngânat la muzi­cuţă de Vasile Şeicaru a fost „Am cravata mea, sunt pionier!". Îl interpreta cu drag, sub imboldul cravatei roşii pe care tocmai o primise.

Părinţii s-au gândit mai târziu să-i cumpere un acordeon. Însă fiul lor cel mare nici nu voia să audă. Căpătase o pasiune pentru chitară. „Eram în clasa a VI-a, a VII-a. Era zvon de Beatles, zvon de The Who, de Roling Stones. În momentul în care am renunţat la acordeon, mama mi-a cumpărat cea mai ieftină chitară", spune Vasile Şeicaru, apoi, zâmbind, ne creionează imaginea personajului care l-a fascinat în timp ce cânta la chitară într-un stil propriu, senzaţional:

„Exista un personaj în Galaţi, fără dinţi în gură, bâlbâit, care pentru mine însemna extraordinar. Pe el l-am auzit cântând la chitară. Interpreta melodii din repertoriul trupei The Shadows care îl acompania pe Cliff Richard. Tocmai rulase filmul «Tinerii», iar el imita chitara electrică, se oprea şi începea să tragă focuri de armă din gură, avea un singur dinte şi zâmbea tot timpul".

LA CASA PIONIERILOR. La ieşirea din magazin, cu chitara în mână, Vasile Şeicaru a avut parte de o întâlnire specială: „Culmea, acest bărbat era prin preajmă şi m-a întrebat: «E nnnouă ccchitara aaastaĂ» «Da», i-am răspuns. Eram foarte fericit. Îmi tot spuneam în gând «Uite-l», ca şi când ar fi fost cel mai mare artist. «Pot să cânt?» La care mama: «Nu, nu...», iar eu: «Ba da, ba da!».

Şi s-a adu­nat lumea. A cântat. Eram fascinat. Mai târziu am fost fascinat de un tip care venea la Casa Pionierilor şi învăţa chitara. Pentru mine era ca un sfânt. Parcă îi vedeam aureola desupra capului", adaugă Vasile Şeicaru amintindu-şi de perioada în care, hotărât să descifreze tainele chitarei, a mers la Casa Pionierilor. I-au rămas în minte doar câteva note scrise pe tablă, pe care era pus să le exerseze, şi câteva acorduri din melodii vechi care nu i-au folosit la nimic. Să cânte la chitară a învăţat singur!

TIMIDITATE. Elvis Presley şi The Beatles l-au fascinat încă din primii ani ai copilăriei. „În acei ani - spune artistul - aveam nişte frustrări pe care numai eu le puteam înţelege. Mă duceam la cinema şi vedeam de nu ştiu câte ori «Veselie la Acapulco». Eram disperat după Elvis. Apoi aşteptam să plece ai mei din casă, să nu fie nimeni prin preajmă, şi încercam să-l imit.

Eu eram ruşinos. Mi-era groază să deschid gura, să cânt, deşi cântam frumuşel. Mi se părea că-mi cade cerul în cap dacă mă aude cineva", ne povesteşte interpretul despre un paradox pe care nu şi-l poate explica.

O NOTĂ PROASTĂ. Muzica, arta care i s-a lipit de suflet precum marca de scrisoare, avea să-i facă mari probleme în clasa a VIII-a. „Am fost scos la tablă, cu cartea, să solfegiez. Nu-mi plăcea să cânt şi nici să recit. Nu mi-am explicat niciodată de ce. Am cântat, am bătut o măsură. Profesorul privea pe fereastră. Trebuia să iau nota 6 să nu rămân corigent. La câteva minute după ce am încheiat, profesorul s-a întors: «Ai cântat? Treci la loc: 5!».

În momentul ăla mi-am dat seama că voi rămâne corigent. Dar profesorul mi-a dat el nota care trebuia şi nu m-a lăsat corigent la muzică."

Prima „scenă" pe care a cântat după ce a înfrânt timiditatea a fost pe grămada de lemne din curtea casei unde se mutase cu părinţii săi, de pe strada Domnească, străjuită de tei parfumaţi. „Eu cântam la chitară, un prieten avea cutii din plastic în care punea orez, altul avea tobe de pionier. La 16 ani am avut prima trupă: Atletic. Eram deja la Liceul Sportiv nr. 4 şi începusem să fac atletism", mai spune artistul.

LA BĂDĂLAN. Deşi cântă folk, Vasile Şeicaru s-a simţit atras dintotdeauna de muzica rock. „Modul meu de viaţă este rock. Mişcarea rock din anii '60-'70 a însemnat pentru mine enorm. Eram înnnebunit după Beatles.

La un moment dat am auzit că există o fotografie cu Beatles la vreo 10 km, undeva, în Bădălan. Am plecat de dimineaţa, am ajuns la omul respectiv. M-a lăsat să intru, am îngenuncheat, am atins fotografia aflată pe perete, iar în acel moment am crezut că intru într-o altă lume. Am simţit o anumită vibraţie pe care nu o pot explica nici acum.

Omul respectiv nu merita acea fotografie. Mi-a spus: «Mi-a dat-o unu'. Aştia-s buni, cântă cu chitara!». Iar eu ştiam tot. Cum îi cheamă, de ce cântă aşa. Eu am fost hippie în acea perioadă, din peisajul flower-power, fără să-mi dau seama. Mă trezeam decupându-mi jeanşii şi îmi puneam petice de pe capotul mamei. Cămăşile la fel. Jucam jocuri cu tablele, fără nici un sens. Fără să câştige nimeni.

La fel exista şi la flower-power. Dădeam zarurile, le ridicam şi le coboram. Mişcarea hippie avea un joc pe plajă, fără câştigător. Mai târziu, la Las Vegas am primit cadou un freebies adevărat împreună cu un album Bob Dylan. A fost poate cel mai frumos cadou în afara celui pe care l-am primit în urmă cu două luni de la băiatul meu, Mihnea, care mi-a adus toată discografia vinil Bob Dylan, nou-nouţă".