Calitate, stil şi valoare

Zavaidoc era renumit pentru vocea lui nemaipome­ni­tă, încărca­tă de dramatism, plină de nuanţe infi­nitezimale şi pătrunsă de un sublim etos romantic, dublată de un volum performant.

Zavaidoc avea o forţă extraordinară. Putea cânta ore în şir fără microfon şi fără staţie de amplificare, fără să obosească. Acoperea cu glasul său o orchestră de 20-30 de persoane.  

Fireşte, eu nu l-am cunoscut, dar am aflat despre el că, datorită calităţilor sale vocale cu totul excepţionale, a fost trimis la Dumitru Mihăilescu Toscani, tenor al Operei Române, pe la care treceau toate marile voci ale timpului, care a încercat, zadarnic, să-l facă tenor. Zavaidoc a fost dorit şi de Dimitrie Cutavas într-una din trupele sale lirico-dramatice, Petre Ştefănescu Goangă, celebrul cântăreţ de operă, a încercat şi el, tot fără rezultat, să-l determine pe Zavaidoc să renunţe la lăutărie în favoarea artei lirico-dramatice.   

CĂUTAT. Talentul şi virtuozitatea vocală a lui Zavaidoc au fost recunoscute chiar de la bun început, dar consacrarea  sa definitivă, ca vedetă a timpului, a venit abia după terminarea primului război mondial. Având calităţi vocale deosebite, ar fi putut fi cântăreţ de operă, însă nevoia de bani şi dorinţa de a deveni cât mai repede celebru, precum şi firea sa năvalnică l-au determinat să cânte în restaurantele din Bucureşti, dar şi din alte oraşe: Piteşti, Arad, Iaşi, Târgovişte, Ploieşti, Roşiorii de Vede, Caracal, Timişoara, Câmpulung Muscel, Cer­năuţi, Odessa, Tighina. A cântat şi în Bulgaria, Cehoslovacia, Franţa, Rusia, Ucraina şi Ungaria, iar în 1937 a făcut parte din delegaţia care a reprezentat România la Expoziţia Universală de la Paris.   

LINII. Calitate, stil şi valoare sunt cele trei coordonate care l-au impus pe Zavaidoc în lumea muzicală şi au făcut ca atunci când au început să apară discurile electrice să primească nenumărate solicitări de a-şi imprima cântecele la casele de discuri Columbia, Odeon, Parlophon, Polydor, Pathé-Marconi şi His Master’s Voice. Patronii de restaurante se băteau să-l aducă pe Zavaidoc în localurile lor: “Kiseleff”, “Carpaţi”, “La cotitură”, “Vişoiu”, “La Mariţa Bor­ţoasă” sau în grădinile de vară. Ce poate fi mai valoros decât să aduci bucurie celor din jur, iar Zavaidoc tocmai asta a făcut. Cântece lui au devenit şlagăre ce au rezistat peste timp. “Cântecul lui Zavaidoc”, “Dacă ea nu mă iubeşte”, “Dragostea e ca şi-o râie”, “Cocoşel cu două creste”, “De când m-a aflat mulţimea”, “Aseară fusei la una”, “Di, di, di, murgule di”, “Din ochii care au plâns vreodată”, “La Calu’ Bălan”, “Măria neichii, Mărie” şi multe altele se mai cântă şi astăzi.   

ÎN AMINTIRE. Piteş­tiul, prin intermediul Pri­măriei, s-a gândit să-i fie recunoscător pentru faima pe care i-a adus-o şi a iniţiat în urmă cu trei ani un festival ce poartă numele celebrului lăutar piteştean. Ca preşe­dinte de juriu, anul trecut, m-am străduit alături de colegii mei din juriu, specialişti ai domeniului, personalităţi precum cunoscuta şi apreciata interpretă de muzică lău­tărească Gabi Luncă, Daniela Gibescu, redactor muzical la Electrecord, doctor în muzicologie, Gabriela Rusu-Păsărin, realizator coordonator la Radio Oltenia Craiova şi conferenţiar universitar doctor la Universitatea din Craiova, Tiberiu Oprea, dirijor şi director artistic la Filarmonica din Piteşti, profesorul Moise Mi­tulescu din Piteşti, şi Constanţa Zavai­doc, fiica celebrului Marin Teodorescu Zavaidoc, să evaluăm cu discernământ, astfel încât ierarhizarea valo­rică a concurenţilor să fie exigentă şi corectă.  

PROFESIONALISM. După gongul final, juriul a propus organizatorilor ca la ediţiile viitoare festivalul să-şi extindă aria editorială şi spre muzica populară şi chiar spre cea de petrecere, dând astfel posibilitate unui număr mai mare de tineri să participe la concurs, căci, aşa cum este în prezent, regulamentul este cam restrictiv, având în vedere faptul că nu mulţi interpreţi pot aborda stilul lăutăresc. De fapt, Zavaidoc a fost într-adevăr lăutar, dar el n-a cântat niciodată muzică lău­tărească. A cântat muzică populară, romanţe, cântece de petrecere, muzică de mahala şi alte cântece, dar muzică lăutărească în adevăratul înţeles al cuvântului, nu. Un lucru este cert: că piteştenii au trăit două seri de neuitat, iar marele Zavaidoc nu a fost şi nu va fi niciodată uitat.   

Five o’clock cu Zavaidoc

Lui Zavaiodoc, realizatorul de radio Viorel Popescu i-a dedicat două emisiuni Five o’clock în urmă cu zece ani. “Ascultân­du-l acum, după 50-60 de ani, observ că nimeni nu i-a egalat vocea lui, stilul lui inconfun­dabil cu acele finaluri de fraze muzicale năbădăioase (este cunoscut că porecla lui, Zavaidoc, înseamnă zurbagiu’, năbădăiosu’). El îşi încheia cupletele cu chiuituri, cu formule mai puţin obişnuite în muzica de atunci, care era o muzică romantică, mai potolită, se lansaseră tangourile... Sigur că aceasta i-a adus şi celebritatea, fiind unul dintre guriştii cei mai mari.”

Lumea când Îl asculta uita de necazuri, petrecea!

“Fizicul nu-l avantaja, era chiar rototfei, dar erau foarte multe femei înnebunite după el, datorită succesului muzical pe care-l înregistra, continuă Viorel Popescu. Erau restaurante cu grădini de vară, cel de lângă Cişmigiu, Cireşica, se bucura să-l aibă pe Zavaidoc ca interpret. Trecea tramvaiul, iar staţia se numea Zavaidoc. Pe firma localului scria: «Aici cântă Zavaidoc/Şi mănânci peşte batoc». Peştele era cea mai ieftină carne pe vremea aceea. Şlagărele lui, «De când m-a aflat mulţimea», «Pe deal, pe la Cornăţel» au fost preluate şi de Maria Tănase, care le-a făcut şi mai îndrăgite. Le-a transformat în şlagăre veritabile. Zavaidoc şi Cristan Vasile şi toţi cei care au trăit în perioada interbelică cred că sunt nişte eroi de poveşti de dragoste frumoase. Era o perioadă în care lumea avea nevoie de poveşti de dragoste, după război. Era poate formula de divertisment unică în acea vreme – la o grădină în Bucureşti să asculţi muzică, să dansezi un tango. Era perioada de glorie a cântecului orăşenesc şi a romanţelor.”  

O rivalitate celebră

Exista o rivalitate între vedetele cântecului de folclor oră­şenesc. “Ştiţi că există acel mit că s-a îndrăgostit de aceeaşi ţigancă plăcută de Cristi­an Vasile. Să zicem că Zaraza ar fi existat, era firesc ca ea să opteze pentru Cristian Vasi­le, deoarece era foarte bine făcut şi frumos. Sigur că Mircea Cărtărescu în creaţia sa a fabulat. Am făcut o piesă în care l-am invitat să comenteze ce-i adevăr şi ce-i legendă. Mi-a spus că foarte multă fabu­laţie şi ficţiune literară a pus în aceea povestire... Cristian Vasile nu a mâncat niciodată cenuşa unei ţigănci”, încheie Viorel Popescu.

• Mihai Ştirbu